Creşterea anabolismului cu enzime

enzime; peformanţă; metabolism; anabolism; cortizol

Autor: Dr. William Wong, ND, PhD.

Cei mai mulţi dintre specialiştii în Știinţa Antrenamentului şi Medicinei Sportive ai anilor ’70-’80, au presupus că realizările monumentale ale ţărilor totalitare comuniste în sporturile olimpice, au fost rezultatul exclusiv al utilizării nelimitate a medicamentelor antiinflamatoare corticosteroidiene, medicamentelor stimulatoare ale creşterii, precum Hormonul Uman de Creştere, hormonul tiroidian, hormonul IGF1, şi steroizilor anabolici de creştere musculară (1). Și într-adevăr, utilizarea acestor medicamente şi altor tehnici medicale pentru îmbunătăţirea performanţei precum dopajul sanguin, au fost practici standardizate în institutele sportive ale Blocului Estic.

Lipseau însă nişte informaţii. Nu era de mirare că o ţară atât de largă precum Uniunea Sovietică, putea găzdui echipe sportive mari, cu atleţi de top în aproape fiecare disciplină sportivă. Vechea Uniune Sovietică avea peste 100 de naţionalităţi în ţara lor, şi suficientă diversitate genetică ca un tip genetic să se potrivească pentru aproape orice sport. Însă de neînţeles era capacitatea unor ţări mici ca Germania Estică şi România, cu diversitatea lor genetică limitată, să găzduiască echipe energice care puteau surclasa pe cei mai buni din tot ce avea de oferit restul lumii în anumite evenimente. Cum realizau acest lucru?

După căderea Zidului Berlinului şi prăbuşirea comunismului, mulţi dintre savanţii sportivi din ţările europene estice şi Rusia, medicii sportivi, specialişti în fiziologia antrenamentului şi antrenori, au apărut din frig şi s-au dus către păşunile mai verzi ale Occidentului, aducând cu ei tehnicile lor verificate şi autentice, plus relatările experimentărilor perseverente cu medicamente şi suplimente nutriţionale, într-un efort constant de a îmbunătăţi performanţa şi răspunsul la antrenament.

De-a lungul primului an al reunificării Germaniei, un dineu oficial a fost oferit de către guvern, unde producătorii nutriţionali şi farmaceutici vest-germani au fost prezentaţi omologilor şi medicilor din vechea Germanie de Est. Atunci Dr. Karl Ransberger, proprietarul unei companii farmaceutice producătoare de enzime de lângă Munchen, s-a întâlnit cu un om care afirma că este unul din medicii de frunte în programul sportiv al Germaniei de Est. La şedinţa prezidată de Dr. Ransberger, medicul sportiv a început să relateze vest-germanilor o istorie. Povestea a fost cam în felul următor: dezgustaţi de efectele secundare ale medicamentelor corticosteroidiene care înrăutăţeau performanţa, folosite pentru controlul inflamaţiei induse prin antrenament la atleţii lor, medicii sportivi est-germani şi ruşi, căutau o metodă de a controla natural inflamaţia, având următoarele calităţi:

1. lipsa toxicităţii
2. nu aveau niciunul din efectele secundare specifice cortizonului asupra rinichilor,
3. şi nu aveau niciunul din efectele hepatotoxice ale aspirinei şi ibuprofenului.

Auziseră de cercetarea derulată pentru combaterea inflamaţiei, prin utilizarea la nivelul întregului organism a suplimentelor cu enzime proteolitice sistemice ale Dr. Ransberger, şi au pregătit în secret achiziţia multor produse pentru testare. Spre încântarea medicilor comunişti, enzimele au funcţionat nu doar pentru scăderea inflamaţiei fără efecte secundare, dar au crescut şi rata de vindecare şi recuperare după accidentare, enzimele distrugând ţesutul restrictiv al cicatricilor de la accidentările anterioare, sau din acumularea microtraumatismelor. Însă efectul care i-a uimit a fost cel al creşterii forţei şi densităţii musculare a atleţilor lor. Au realizat că efectul era cauzat de un fenomen numit economie proteică.

Economia proteică înseamnă că pierderea masei musculare este redusă. Antrenamentul intens, aşa cum făceau atleţii blocului estic mai mult 8 ore pe zi, prin condiţionare şi exersarea îndemânării, 5 zile pe săptămână, producea catabolism, distrugerea musculaturii şi inflamaţie crescută, cea ce necesita un răspuns al organismului într-o încercare de a scădea inflamaţia. Prin acest răspuns, glandele suprarenale eliberau hormonul antiinflamator natural cortizol. Cortizolul se poate spune că este înrudit cu medicamentul cortizon, distruge masa musculară. Acest efect de salvare a proteinelor a fost prima dată observat de către oncologii vest-germani, când enzimele au fost folosite pentru a îmbunătăţi efectul chimioterapiei. Pacienţii care administrau chimioterapie, ajung de obicei epuizaţi. S-a constatat că aceşti pacienţi pe chimioterapie care erau trataţi cu enzime, (pentru a reduce efectele secundare ale chimioterapiei, şi a îndepărta stratul canceros fibros exterior, permiţând medicamentelor un mai bun acces către celule), nu au pierdut la fel de mult în greutate, şi au avut mai multă putere pe durata întregii chimioterapii (2,3,4).

Atât în cazul pacienţilor cu cancer, cât şi al atleţilor cu antrenament intensiv, a fost prevenită pierderea suplimentară a masei musculare. A fost descoperit un beneficiu suplimentar al enzimelor: au îmbunătăţit vizibil digestia şi absorbţia nutrienţilor din alimente, cea ce a conservat de asemeni masa musculară la pacienţii canceroşi, în timp ce la atleţi a accelerat ritmul creşterii musculare.

Medicul est-german i-a amintit Dr. Ransberger că în 1973, comitetul Internaţional Olimpic a interzis în totalitate utilizarea medicamentelor cortizonice la atleţii amatori. Susţinea că blocul estic nu a ezitat niciun moment; deja anticipaseră înlocuirea medicamentelor corticosteroidiene cu enzime. Atleţii lor nu erau doar mai sănătoşi folosindu-le, dar şi mai puternici. Într-atât de mult încât medicii au putut să scadă cantitatea de steroizi anabolici administraţi atleţilor. Acest lucru, dar si dezvoltarea de către est-germani a medicamentului potenţiator de testosteron, Androstene în 1975, au permis scăderea suplimentară a utilizării medicamentelor anabolice, dar asta este deja o altă poveste.

Dar ce înseamnă acest lucru pentru noi? În procesul catabolic (reversul anabolismului), organismul distruge musculatura. Această descompunere are loc din cauza microtraumatismelor, care sunt provocate de stresul general al antrenamentului fizic. Secundar acestui lucru, inflamaţia produsă prin antrenament determină organismul să elibereze cortizol într-o încercare de a reduce inflamaţia. Cortizolul, unanim acceptat, distruge musculatura şi produce depozite adipoase. Nu putem face nimic în ce priveşte microtraumatismele cauzate de antrenament, aceasta este partea mecanismului stimul/răspuns asociată cu antrenamentul. Dacă nu sunt produse unele microtraumatisme în timpul antrenamentului, înseamnă că nu este suficient de intens. Organismul se adaptează şi devine mai puternic ca răspuns la stimulentul antrenamentului şi incapacitatea musculaturii în acel stadiu de a face faţă la distrugerea ţesutului şi microtraumatisme. Organismul răspunde dezvoltând o musculatură mai densă şi vastă care poate face faţă stresului excercitat asupra sa. Atunci creştem rezistenţa şi reluăm iar procesul într-un ciclu nou.

Dacă pentru microtraumatisme nu putem face absolut nimic, scădem în schimb inflamaţia după antrenament, şi răspunsul cortizolic al organismului la acea inflamaţie. Exploatând efectul antiinflamator renumit si acceptat (5,6,7) al enzimelor, răspunsul cortizolic al organismului poate fi scăzut sau eliminat în totalitate, iar odată cu acesta şi efectul catabolic asociat.

Sunt necesare acum câteva informaţii despre inflamaţia asociată cu sportul/antrenamentul. Cei mai mulţi dintre noi ne gândim la inflamaţie în termenii articulaţiilor şi muşchilor. Până la sfârşitul anilor ’90, când un număr mare de oameni „între 30 şi 40 de ani” cu mai multe afaceri, şi fanatici ai antrenamentelor agresive, s-au prăbuşit deodată din cauza atacurilor cerebrale sau cardiace. Nu aveau o urmă de placă ateromatoasă; cu toţii aveau valori excepţionale pentru colesterol, se antrenau şi alergau de câteva ori pe săptămână. După standardele medicale ale începutului anilor ’90, aceşti oameni erau la fel de puternici şi sănătoşi precum caii de curse, şi ar fi trăit pentru eternitate. Dar nu au făcut-o. A reieşit că atât stresul afacerilor cât şi cel al antrenamentului, produc inflamaţie nu atât în articulaţii, cât în vasele de sânge şi inimă. Inflamaţie care blochează vasele de sânge la fel sau chiar mai mult decât ar face-o placa ateromatoasă. Înţelegerea actuală a bolii cardiace şi vasculare consideră inflamaţia ca fiind cauza principală a atacurilor cerebrale şi cardiace, precum şi cauza precursoare pentru maladii precum diabetul, Alzheimerul şi cancerul!

Combaterea inflamaţiei cu seriile uzuale de inhibitori COX-1 (aspirină, ibuprofen, naproxen etc), şi COX-2 (Vioxx şi Celebrex) creează singure complicaţii care pun viaţa în pericol. Conform ediţiei din Iulie 1999 a New England Journal of Medicine, aceste medicamente ucid în medie 20,000 de americani pe an, şi dacă sunt listate conform propriei clasificări, ar fi a 20-a cauză de mortalitate din ţară (8). Conform ediţiei din 19 aprilie 1999 a Wall Street Journal, aceste medicamente nu ucid doar pe cei 20.000 menţionaţi, însă aduc şi pe alţi 100.000 în spital prin efectele secundare asociate: afectarea hepatică, afectarea renală şi hemoragia intestinală. După cum au constatat est-germanii, ruşii, iar mai târziu NBA prin Alonzo Mourning, categoric aceste medicamente nu sunt calea de urmat pentru combaterea pe termen lung a inflamaţiei.

Prin urmare, reiese că unul din secretele farmaceutice ale formidabilelor echipe ale vechii Cortine de Fier, nu era în nicun caz un medicament! Era o mixtură de enzime proteolitice naturale, a cărei administrare permitea utilizarea redusă a medicamentelor antiinflamatoare şi a steroizilor anabolici. Astăzi, aproape fiecare echipă olimpică europeană foloseşte enzime sistemice proteolitice, după cum o fac şi cele mai multe echipe sportive europene. În SUA câteva echipe NBA, NFL, cât şi atleţi individuali profesionişti, au trecut pe enzime sistemice ca principalul antiinflamator, iar celelalte beneficii sunt un plus. Merită încercat, nu credeţi asta?

Doza de întreţinere cu enzime sistemice de înaltă calitate: 3 capsule de 3 ori pe zi între mese.
Doza în timpul antrenamentelor intense: 5 sau mai multe capsule de 3 ori pe zi.
Vă rog intraţi pe pagina mea de recomandări pentru nişte enzime sistemice de calitate.

Referinţe: în comentarii

SURSA

ARTICOLE RECOMANDATE

• Puţină lumină asupra intestinului permeabil. Legătura cu antrenamentul. Plus: 20 de lucruri pe care ar trebui să (nu) le faci, pentru a proteja şi restaura integritatea barierei intestinale.