Mituri şi adevăruri despre divorţ şi căsătorie | psiholog Szendi Gábor

ARTICOLE RECOMANDATE

• Oricine poate fi sedus, nu o luaţi prea în serios!
• Broscuţa – Ion Băieşu

AUTOR: psiholog Szendi Gábor
Traducere din limba maghiară: iulian.cioca [at] yahoo punct com

Fiecare căsătorie înseamnă de fapt două: una în mintea bărbatului, şi alta în cea a femeii. Când vine vremea divorţului, adeseori întrebarea este nu de ce se despart, cât de ce s-au căsătorit. Dorinţa de a divorţa semnalează cel mai frecvent năruirea aşteptărilor ascunse legate de căsătorie. Angajamentul căsătoriei este unul dintre cele mai serioase, destinat a fi pe viaţă, dar pe care oamenii îl construiesc pe fundamente surprinzător de neserioase. În mintea fiecăruia dintre soţi se află un angajament foarte atent formulat, pe care îl putem numi program sau scenariu de căsătorie. Dar acest scenariu este în mare măsură necunoscut, nici măcar proprietarul nu-l cunoaşte, însă va merge înainte cu el până la final, respectiv va pretinde cele conţinute în el. Și dacă nici măcar cel în a cărui minte se află nu îl cunoaşte, atunci cum să-l cunoască celălalt. Atunci când cei doi rostesc multaşteptatul „DA”, de fapt ar trebui să vorbim despre un „DA” înşelător, având în vedere că fiecare din ei, metaforic vorbind, semnează un angajament, o promisiune scrisă, un jurământ necunoscut şi obscur. Mai mult de atât, soţul înscrie fără să realizeze în mintea socrului şi a soacrei angajamente de viaţă, iar soţiei i se întâmplă acelaşi lucru. Presupunem că soţul în necugetarea sa, promite că „la sfârşit de săptămână vom lucra cu socrul la vie”, însă doar mai târziu se dovedeşte că ginerele detestă categoric săpatul, şi mai degrabă ar sta acasă să se uite la meci. „Nu un astfel de ginere ne-ai promis nouă!”, începe intriga părinţilor fetei către aceasta.

Apoi pe rând se elucidează „problemele”, adică soţul, soţia, socrii şi soacrele, în contextul înrudirii datorate căsătoriei, încep de-a lungul anilor să se lumineze în legătură cu faptul că într-adevăr în mintea celuilalt angajamentul este cu totul altul. Acum încep dezamăgirile mute, interiorizate, sau certurile aprinse. Sunt invocate toate punctele individuale ale angajamentelor făcute doar de o singură parte: „Credeam că adori să facem dragoste… că niciodată nu te vei plictisi de mine… că şi tu iubeşti copiii… am crezut că vei avea realizări mari… credeam că pentru mine te laşi de băutură”. Sau dacă nu intrăm în detalii, să luăm propoziţia scrisă cu litere îngroşate, care apare în „contractul” fiecăruia: „Mă vei iubi mereu, la bine şi la rău”. Expunerea acestui „mă vei iubi”, prezintă unul din principalele elemente ale scenariului de căsătorie caracteristic fiecărei persoane. Ar putea însemna, „vei îndura orice din partea mea”, „vei face totul pentru mine”, „mă vei dori mereu”, sau că „niciodată nu mă vei înşela”, etc. Categoric acestea sunt uşor de promis, este uşor să le avem ca aşteptări, dar imposibil de împlinit.

Acestea sunt de fapt credinţe şi mituri legate de căsătorie, care nu ţin cont de aspecte cum ar fi timpul, schimbarea, îmbătrânirea şi greutăţile. În plus, se poate spune că nu sunt compatibile cu natura umană şi cu circumstanţele. De parcă caracterul bombastic al nunţilor, dar şi ceea ce se spune despre acestea, ar vrea ca mintea femeii şi a bărbatului care se căsătoresc, să uite iar şi iar cât de riscant este angajamentul pe care îl iau. Expediţiile către lumea mare şi necunoscută din care poţi să nu te mai întorci, mai au parte de asemenea scene grandioase de adio, ca un ultim rămas bun.

Miturile căsătoriei sunt distructive

Miturile căsătoriei rezistă cu încăpăţânare, dar nu trebuie să ne afundăm într-o lume roz din romanele pentru femei ca să ajungem la ele,  ni le serveşte pe tavă orice cultură, sau şi le elaborează fiecare persoană tânără. Am putea  spune că încă este bine că avem idealuri. Visăm la fidelitate şi tinereţe veşnică, şi chiar dacă ne gândim la bătrâneţe, o vedem ca fiind îndepărtată şi jovială. Cine ar mai dori să se căsătorească dacă ar şti dinainte ce moş bătrân, sforăitor şi insuportabil va fi soţul ei, sau ce babă ursuză, grasă sau scândură, va deveni soţia lui. Câtă amărăciune, sacrificiu, şi dezamăgire va însemna creşterea copiilor, cum vom trăi uzura lentă a tinereţii şi a atracţiei, ce va urma după spulberarea viselor legate de carieră, şi cum va fi când într-o zi ne vom trezi că toată tinereţea, capacitatea şi viaţa, ni le-am dus cu noi într-un angajament ajuns în prag de eşec, căsătoria. Această construire a angajamentului pe baza miturilor, în mod necesar va duce la eşec şi disperare din cauza vieţii pierdute. În cele din urmă apare iluzia că reînceperea unei noi vieţi, înseamnă uitarea celuilalt, sau depăsirea eşecului ar putea fi alcoolul, sau poate mâhnirea legată de viaţă şi de neîmplinirea posibilităţilor ipotetice, va fi urmată de depresie.

O căsătorie realistă

În ciuda la toate aceste lucruri, căsătoria nu are alternativă. Mulţi văzând exemplul părinţilor, aleg mai degrabă coabitarea, care din nefericire este o garanţie a lipsei angajamentului. Natura a adaptat fiinţele umane pentru o evoluţie sănătoasă într-o familie armonioasă, şi conform multor cercetări, căsătoria împlinită este un factor protector în privinţa multor boli trupeşti şi sufleteşti.

Căsătoria realistă este ca un vapor bine construit. Nu este iaht de lux, dar nici barcă fragilă de pescuit. Poate să tragă de ea furtuna, poate foarte bine să se rupă catargul, se poate împotmoli, dar mereu o repară, o căptuşesc şi merge mai departe pe calea stabilită. Căsătoria realistă se construieşte pe faptul că cei doi se aşteaptă şă-şi satisfacă nevoile reale în cadrul familiei. Angajamentul real al căsătoriei nu se construieşte pe mituri, ci pe nevoi umane reale, autentice. Cu cât este mai patologică şi mai nerealistă nevoia ascunsă care se doreşte a fi satisfăcută de către celălalt, cu atât mai mare este posibilitatea scufundării în eşec a mariajului. Personalitatea narcisistă se aşteaptă la tinereţe, frumuseţe şi admiraţie veşnică. Cea dependentă pretinde celuilalt o siguranţă şi o dedicare absolut nerealiste. Omul cu dispoziţie dictatorială aşteaptă de la partenerul său supunere şi îngrijire fără limite. Personalitatea paranoică caută mereu dovezi irevocabile de loialitate.

„Echipajul” unei căsătorii realiste ştie la ce poate rezista, ce poate duce vasul. Nu-şi fac planuri ambiţioase nerealiste, pentru că ştiu că vor eşua, şi treptat se vor înstrăina unul de celălalt. Nu se expun la tentaţii la care apoi nu vor putea rezista, şi stăpânesc mereu corabia, căci pe ape poate da peste ei oricând vreo primejdie. A păstra o familie înseamnă a ne strădui mereu să vedem în celălalt persoana care poate fi apreciată, respectată, iubită. Să avem mereu în prim plan cinstea şi echilibrul relaţiei. Dacă unul dintre soţi, se sacrifică ani întregi sau decenii, mai mult decât celălalt pentru familie, cu munca, grijile şi renunţările, mai devreme sau mai târziu va cere nota de plată. Într-un mariaj reuşit, soţii pot oricând să enumere calităţile multiple ale celuilalt pentru că se gândesc la asta, pentru că zi de zi trăiesc aprecierea faţă de celălalt. Un mariaj reuşit este mereu centrat pe soluţii, şi nu pe menţinerea autorităţii sau dominării din orgoliu, iar relaţia este mereu mai importantă decât cine are „dreptate”. Căsătoria reuşită nu este lipsită de conflicte. Posibilitatea rezolvării tuturor conflictelor, este un mit în care cred mulţi consilieri în probleme matrimoniale. Nu se poate rezolva orice conflict, dar totuşi se poate convieţui.

În decursul căsătoriei realiste, miturile pot fi depăşite, şi totuşi rămâne sâmburele interior al căsniciei, prietenia. Căsătoriile bune sunt în acelaşi timp şi mari prietenii. Și la fel cum facem cu prietenii, şi partenerului se cuvine să i se ceară iertare pentru greşelile nenumărate. În căsătoria reuşită, oamenii nu-l fac pe celălalt responsabil de propriile lor mituri, dar recunosc că acestea sunt doar miturile lor personale, şi se poate trăi şi fără ele.

căsătorie; divorţ; cuplu; mariaj; angajament