Originile agriculturii: o perspectivă biologică şi o nouă ipoteză

ARTICOLE RECOMANDATE

• Transformări biologice asociate cu agricultura în populaţiile umane
• Ce am cu cerealele?
• Parazitul cerebral comun, Toxoplasma gondii, poate influenţa cultura umană?

1. Introducere
2. Apariţia agriculturii şi civilizaţiei în Neolitic
   • 2.1 Tranziţia către agricultură
   • 2.2 Schimbări în dietă datorate agriculturii
   • 2.3 Ascensiunea civilizaţiei
3. Explicarea originilor agriculturii şi civilizaţiei
   • 3.1 Aspecte explicative ale agriculturii
   • 3.2 Aspecte explicative ale civilizaţiei
4. Proprietăţi farmacologice ale cerealelor şi laptelui
   • 4.1 Exorfinele: substanţe opioide din alimente
   • 4.2 Probleme în interpretarea acestor constatări
   • 4.3 Alte dovezi pentru efectele ‘tip drog’ ale acestor alimente
   • 4.4 O interpretare sugerată a cercetării exorfinelor
5. IPOTEZĂ: exorfine şi originea agriculturii şi civilizaţiei
6. Discuţie
   • 6.1 Dieta naturală şi modificările genetice
   • 6.2 Alte modele nenutriţionale ale agriculturii
   • 6.3 Compatibilitate, limitări, necesitatea unor date suplimentare
7. Concluzie
8. Referinţe

_{SUS ∧}

1. Introducere

^{JOS ∨}

Ce caracteristică ar putea fi primordială dintre cele reprezentative pentru specia umană? În timp ce viziunea asupra noastră înşine, cu greu ar putea să evite sublinierea realizărilor noastre în inginerie, artă, medicină, călătoriile spaţiale şi altele similare, într-o apreciere mult mai neutră, agricultura, ar surclasa toţi ceilalţi concurenţi pentru locul de vârf. Cele mai multe realizări ale umanităţii au venit după aceasta. Aproape fără excepţie, toţi oamenii de pe Pământ se bazează în prezent pe agricultură. Exceptând nişte cazuri minore, nicio altă specie nu are drept ocupaţie cultivarea pământului. Ca un aspect esenţial, tot terenul arabil din lume este cultivat, cu toate că agricultura îşi are începuturile doar cu nişte mii de ani în urmă, cu mult timp după apariţia oamenilor evoluaţi anatomic.

Dat fiind viteza şi proporţiile acestei revoluţii în biologia umană, este oarecum ieşit din comun că nu există un model general acceptat referitor la originile agriculturii. Într-adevăr, tot mai multe argumente din ultimii ani au sugerat că agricultura, departe de a fi un pas firesc şi ascendent, de fapt a condus în general către o mai joasă calitate a vieţii. Vânător-culegătorii de obicei muncesc mai puţin pentru aceaşi cantitate de alimente, sunt mai sănătoşi şi sunt mai puţin predispuşi către foame decât fermierii primitivi (Lee & DeVore 1968, Cohen 1977, 1989). O evaluare biologică a cea ce a fost denumită enigma agriculturii, s-ar putea formula în simpli termeni etologici: de ce a fost sprijinit şi astfel ales acest comportament (agricultura), dacă nu oferea recompense adaptative depăşindu-le pe cele ce susţineau economiile furajere sau ale vânător-culegătorilor.

Acest paradox este responsabil pentru o abundenţă a modelelor referitoare la originea agriculturii. Hayden (1990) remarca: Foarte puţine teme preistorice au determinat atâtea controverse şi au oferit atât de puţine răspunsuri satisfăcătoare, ca încercarea de a explica de ce vânător-culegătorii au început să cultive plante şi să crească animale. Schimbările climatice, presiunea populaţiei, sedentarismul, concentrarea resurselor din cauza deşertificării, hormonii feminini, proprietatea terenurilor, genialitatea, ritualurile, influenţele genetice aleatoare, selecţia naturală, adaptarea cu spectru larg şi renunţări la explicaţii din variate cauze, au fost oferite pentru a justifica civilizarea. Toate au defecte majore… realitatea nu este în acord cu niciunul din aceste modele.

Descoperiri recente ale substanţelor potenţial psihoactive în anumite produse agricole – cereale şi lapte – sugerează o perspectivă suplimentară asupra adoptării agriculturii şi modificărilor comportamentale care i-au urmat (‘civilizarea’). În acest articol revedem dovezile referitoare la proprietăţile adictive ale acestor alimente, şi apoi arătăm cum ar putea ajuta în soluţionarea enigmei biologice descrise mai sus.

_{SUS ∧}

2. Apariţia agriculturii şi civilizaţiei în Neolitic

^{JOS ∨}

2.1 Tranziţia către agricultură

Cu aproape 10.000 de ani în urmă, grupuri de oameni din câteva zone ale lumii, au început să renunţe la modul de viaţă furajer ce şi-a demonstrat eficienţa şi universalitatea şi a rămas în mare măsură neschimbat pentru milenii (Lee & DeVore 1968). Au început să se adune, apoi să cultive mici suprafeţe cu cereale, să se stabilească şi să domesticească animale, pentru carne, muncă, lapte, piele şi alte materiale.

Culturile bazate predominant pe grâu şi orz, au apărut mai întâi în Orientul Mijlociu, şi s-au răspândit rapid către vestul Asiei, Egipt şi Europa. Civilizaţiile timpurii s-au bazat toate pe culturile cerealiere. Pomicultura a început în Asia cu 7000 mii de ani în urmă (Stark 1986).

La ora actuală, pentru marea parte a populaţiei, două treimi din proteine şi aportul caloric se bazează pe cereale. (În occident, în secolul 20, consumul de cereale a scăzut uşor în favoarea cărnii, zahărului, grăsimilor s.a.m.d.). Contribuţiile specifice ale fiecărei cereale la producţia mondială sunt: grâu (28%), porumb (27%), orez (25%), ovăz (10%), altele (10%) (Pedersen et al. 1989).

_{SUS ∧}

2.2 Schimbări în dietă datorate agriculturii

^{JOS ∨}

Dieta oamenilor moderni este foarte diferită de cea a strâns înruditelor primate, şi, aproape cu siguranţă a primilor hominizi (Gordon 1987). Deşi există controverse asupra a ce au mâncat oamenii înainte de dezvoltarea agriculturii, dieta cu siguranţă nu a inclus cereale şi lapte în cantităţi apreciabile. Gropile pentru depozitare şi uneltele pentru procesare necesare unui consum semnificativ de cereale, nu au apărut până în Neolitic (Washburn şi Lancaster 1968). Produsele lactate nu au fost disponibile în cantităţi mari înainte de domesticirea animalelor.

Dieta primilor hominizi (cu aproape 4 milioane în urmă), a evoluat astfel din cea a primatelor ancestrale, formată în primul rând din fructe, nuci, alte materii vegetale şi nişte carne – produse ce puteau fi furajate şi consumate cu procesare minimă sau nulă. Comparaţii între anatomia primatelor şi fosilele hominizilor, şi a tipurilor şi distribuţia plantelor consumate neprelucrate de către cimpanzeii moderni, babuini şi oameni (Peters & O’Brien 1981, Kay 1985), şi de asemeni analiza microscopică pentru modelele de uzură ale danturii fosilelor (Walker 1981, Peuch et al.1983), sugerează că australopitecii erau în principal omnivori-frugivori, cu un şablon dietetic similar cimpanzeilor moderni (Susman 1987:171).

Dieta oamenilor preagriculturali, dar evoluaţi anatomic (cu 30.000 de ani în urmă), s-a diversificat întrucâtva, dar totuşi a constat din carne, fructe, nuci, legume, rădăcini comestibile şi tuberculi, consumul boabelor de cereale crescând doar la sfârşitul Pleistocenului (Constantini, 1989 şi capitolele următoare în Harris & Hillman, 1989).

_{SUS ∧}

2.3 Ascensiunea civilizaţiei

^{JOS ∨}

De-a lungul a câteva mii de ani după adoptarea cultivării cerealelor, vechea formă de organizare socială tip vânător-culegător, a început să intre în declin. Au apărut vaste societăţi organizate ierarhic, centrate pe sate şi apoi oraşe. Concomitent cu ascensiunea civilizaţiei şi statului, s-au format clasele socio-economice, specializarea muncii, guvernele şi armatele.

Dimensiunea populaţiilor ce trăiau ca entităţi coordonate a crescut spectaculos peste normele preagriculturale. În timp ce vânător-culegătorii trăiau în grupuri egalitariste şi autonome de aproape 20 de persoane înrudite, cu cel mult un singur nivel tribal de organizare peste acesta, primele sate agriculturale aveau 50 până la 200 de locuitori, iar primele oraşe 10.000 sau mai mult. Oamenii au trebuit să deprindă controlul asupra forţelor adînc înrădăcinate ce favorizau conflictele şi violenţa în grupurile mari (Pfeiffer 1977:438).

Agricultura şi civilizarea au însemnat sfârşitul furajării – o metodă de subzistenţă cu obiective pe termen scurt şi recompense – şi, pentru cei mai mulţi, începutul unei munci organizate şi susţinute, orientate pe recompense ulterioare şi cererile superiorilor. Odată cu apariţia comunităţilor largi, familiile nu-şi mai cultivau pământul pentru ei înşişi sau doar pentru nevoile personale, cât pentru străini şi viitor. Munceau toată ziua faţă de câteva ore pe zi, după cum făceau vânător-culegătorii. Erau orare, cote, supraveghetori şi pedepse pentru inactivitate (Pfeiffer 1977:21).

_{SUS ∧}

3. Explicarea originilor agriculturii şi civilizaţiei

^{JOS ∨}

Fenomenul uman al agriculturii şi civilizaţiei este interesant din punct de vedere etologic, fiindcă: (1) de fapt nicio altă specie nu trăieşte în acest fel, şi (2), oamenii nu au trăit în acest fel decât relativ recent. De ce a fost adoptat acest mod de viaţă şi de ce a devenit dominant pentru specia umană?

3.1 Aspecte explicative ale agriculturii

Până acum câteva decenii, tranziţia către cultivarea pământului a fost considerată în mod firesc un progres: oamenii au învăţat că sădirea seminţelor determina creşterea recoltelor, iar acest nou şi îmbunătăţit izvor de hrană, a condus la populaţii mai mari, gospodărire sedentară şi viaţă urbană, mai mult timp pentru recreere şi de asemeni pentru specializare, scriere, progres tehnic şi civilizaţie. Acum este clar că agricultura a fost adoptată în ciuda anumitor dezavantaje ale acestui stil de viaţă (Flannery 1973, Henry 1989). Există o bibliografie considerabilă (Reed 1977), nu doar referitor la cum a debutat agricultura, dar de ce. Studii paleopatologice şi comparative, arată că sănătatea s-a deteriorat în populaţiile care au adoptat agricultura cerealieră, reîntorcându-se la stadiul preagricultural abia în timpurile moderne. Aceasta poate fi pusă în mare parte pe seama răspândirii infecţiilor în oraşele aglomerate, dar în mare parte din cauza unui declin al calităţii regimului alimentar ce a însoţit cultivarea intensivă a cerealelor (Cohen 1989). Oameni în multe părţi ale lumii au rămas vânători-culegători până relativ recent; deşi ei au fost destul de conştienţi de metodele agriculturii, au refuzat să le preia (Lee & DeVore 1968, Harris 1977). Cohen (1977:141), a rezumat problema întrebând: ‘Dacă agricultura nu asigură o alimentaţie mai bună, nicio mai bună siguranţă a dietei, nici confort, dar în schimb pare a asigura o dietă insuficientă, cu mai puţină credibilitate, cu mai multă muncă investită, de ce ar deveni cineva agricultor?‘

S-au oferit multe explicaţii, de obicei axate pe un anumit factor ce a forţat adoptarea agriculturii, cum ar fi presiunile mediului, presiunea populaţiei (pentru rezumate: Rindos 1984, Pryor 1986, Redding 1988, Blumler & Byrne 1991). Fiecare din aceste modele a fost îndelung criticat, în acest moment neexistând o explicaţie general acceptată asupra originilor agriculturii.

_{SUS ∧}

3.2 Aspecte explicative ale civilizaţiei

^{JOS ∨}

O problemă similară este pusă de apariţia postagriculturală pe tot mapamondul a oraşelor şi satelor, şi din nou există o literatură vastă dedicată elucidării acestui lucru (Claessen & Skalnik 1978). Importantele schimbări comportamentale care au rezultat prin civilizarea modului de viaţă necesită explicaţii. Bledsoe (1987:136) a rezumat situaţia în acest mod:

„Nu a existat vreodată şi nici acum nu există un consens în ce priveşte natura şi semnificaţia ascensiunii civilizaţiei. Întrebările ce se pun în acest caz sunt simple, dar fundamentale. Cum a apărut civilizaţia? Ce impuls a îndemnat omul să renunţe la independenţă, legături apropiate şi invariabilitatea existenţei tribale, pentru complexitatea politică mult mai vastă şi impersonală numită stat? Ce forţe s-au unit pentru a iniţia mutaţia care a transformat lent societăţile nomade în oraşe populate cu mixturi etnice, societăţi stratificate, economii diversificate şi forme culturale unice? A fost progresul civilizaţiei rezultatul inevitabil al evoluţiei sociale şi legilor naturale ale progresului sau a fost omul creatorul propriului său destin? Au fost inovaţiile tehnologice forţa stimulatoare sau a fost un factor intangibil cum este religia sau progresul intelectual? ”

Cu o foarte bună aproximare, fiecare civilizaţie nou apărută, a avut ca bază de subzistenţă cultivarea cerealelor şi de câte ori au fost cultivate cerealele, s-a dezvoltat civilizaţia. Unele ipoteze au făcut legătura între acestea două. De exemplu ‘teoria hidraulică’ a lui Wittfogel (1957) a postulat că irigaţia a fost necesară agriculturii, iar statul a fost în schimb necesar organizării irigaţiei. Dar nu toate civilizaţiile au folosit irigaţia şi alţi posibili factori (de exemplu amplasarea văii, mijloace de luptă, comerţ, tehnologie, religie şi presiunea populaţiei), nu au condus la un model universal acceptat.

_{SUS ∧}

4. Proprietăţi farmacologice ale cerealelor şi laptelui

^{JOS ∨}

Cercetări recente asupra farmacologiei alimentelor, prezintă o nouă perspectivă a acestor probleme.

4.1 Exorfinele: substanţe opioide din alimente

Alarmaţi de o posibilă legătură între dietă şi boala psihică, câţiva cercetători au început să investigheze la sfârşitul anilor ’70, existenţa substanţelor tip drog în anumite produse alimentare comune.

Dohan (1966, 1984) şi Dohan et al. (1973, 1983) au aflat că simptomele schizofreniei erau oarecum ameliorate când pacienţii erau hrăniţi cu o dietă fără cereale şi lapte. De asemeni au descoperit că oamenii cu boala celiacă – cei care sunt incapabili de a consuma făină cu gluten, din cauza unei permeabilităţi intestinale mai crescute decât normalul – erau statistic mai predispuşi către schizofrenie. Cercetări întreprinse în anumite comunităţi ale Pacificului, au demonstrat că prevalenţa schizofreniei a crescut în aceste populaţii doar după ce au devenit ‘parţial occidentalizate şi au consumat bere de orz şi orez‘(Dohan 1984).

Grupuri conduse de către Zioudrou (1979) şi Brantl (1979), au descoperit activitate opioidă în grâu, porumb, orz (exorfine) şi laptele bovin şi uman, şi de asemeni activitate stimulatoare a acestor proteine, şi în ovăz, secară, și soia. Exorfinele cerealelor sunt mult mai potente decât casomofina bovină, care în schimb este mai puternică decât casomorfina umană. Mycroft et al. (1982, 1987) au identificat un analog al MIF-1, o peptidă dopaminergică naturală, în grâu şi lapte. Nu apare în nicio altă proteină exogenă. (În paragrafele următoare noi vom folosi termenul exorfine, pentru a acoperi exorfinele, casomorfina şi analogul MIF-1. Deşi substanţele opioide şi dopaminergice acţionează în moduri diferite, sunt amândouă ‘recompensatoare’ şi astfel mai mult sau mai puţin echivalente scopurilor noastre.)

De atunci, cercetătorii au măsurat potenţa exorfinelor, considerându-le a fi comparabile cu morfina şi enkefalina (Heubner et al. 1984), determinând secvenţele aminoacizilor lor (Fukudome & Yoshikawa 1992), arătând că sunt absorbite din intestine (Svedburg et al.1985) şi că pot produce efecte ca analgezia şi reducerea anxietăţii, ce sunt asociate de obicei cu opioizii proveniţi din mac (Greksch et al. 1981, Panksepp et al.1984). Mycroft et al. au estimat că 150 mg de analogi de MIF-1 ar putea fi produşi printr-un aport zilnic normal de cereale şi lapte, ţinând seama că astfel de cantităţi sunt active pe cale orală, iar jumătate din această cantitate ‘a indus schimbări ale dispoziţiei pentru subiecţii depresivi clinic‘ (Mycroft et al. 1982:895. Pentru rezumate detaliate: Gardner 1985 & Paroli 1988.)

Cele mai obişnuite droguri de dependenţă sunt fie opioide (de exemplu heroina şi morfina), fie dopaminergice (cum ar fi cocaina şi amfetamina), acţionând prin activarea centrilor recompensei din creier. De unde am putea întreba, aceste constatări înseamnă că cerealele şi laptele sunt recompensatoare chimic? Sunt oamenii dependenţi de aceste alimente?

_{SUS ∧}

4.2 Probleme în interpretarea acestor constatări

^{JOS ∨}

Discuţia asupra posibilelor efecte comportamentale ale exorfinelor administrate în cantităţi dietetice normale, a fost precaută. Interpretarea semnificaţiei lor este de două tipuri:

• în care este vizat un efect patologic (de obicei cercetări asupra cerealelor şi legat de concluziile lui Dohan, totuşi de văzut de asemeni Ramabadran & Bansinath 1988), şi
• în care este vizată o funcţie naturală (cercetări asupra laptelui, ce sugerează o susţinere a cazomorfinei în legătura mamă-sugar sau altfel spus, reglarea dezvoltării copilului).

Noi credem că nu poate exista o funcţie naturală pentru consumul exorfinelor de către oamenii adulţi. S-ar putea spune că o dorinţă de a găsi o funcţie naturală, a denaturat interpretarea (la fel determinând focalizarea atenţiei asupra laptelui, unde o funcţie naturală este mai plauzibilă). Este neverosimil ca oamenii să fie adaptaţi unui consum considerabil de exorfine, fiindcă dominaţia modernă a cerealelor în dietă este pur şi simplu prea recentă. Dacă exorfinele sunt identificate în laptele de vacă, atunci ar putea avea o funcţie naturală pentru bovine. În mod similar, exorfinele laptelui uman ar putea avea o funcţie pentru sugari. Dar indiferent dacă este adevărat sau nu, oamenii adulţi nu beau în mod natural lapte de nici un fel, deci nu li s-ar putea aplica nicio funcţie naturală.

De aceea afinităţile noastre înclină spre interpretarea patologică a exorfinelor, prin care substanţe existente în cereale şi lapte, sunt văzute ca anomalii dietetice moderne, ce pot cauza schizofrenia, boala celiacă sau oricare alta. Dar acestea sunt boli grave prezente într-o minoritate. Pot avea exorfinele un efect global asupra umanităţii?

_{SUS ∧}

4.3 Alte dovezi pentru efectele ‘tip drog’ ale acestor alimente

^{JOS ∨}

Cercetarea în domeniul alergiilor, a arătat cum cantităţi normale din unele alimente pot avea efecte farmacologice, inclusiv comportamentale. Mulţi oameni manifestă intoleranţă la anumite alimente. Sunt implicate diverse alimente şi există o varietate de simptome. (Adeseori este folosit termenul ‘intoleranţă’ decât alergie, după cum în multe cazuri s-ar putea să nu fie implicat sistemul imun (Egger 1988:159). Anumite simptome de intoleranţă cum sunt anxietatea, depresia, epilepsia, hiperactivitatea şi episoadele schizofrenice interesează funcţionarea creierului (Egger 1988, Scadding & Brostoff 1988).

Radcliffe (1982, citat în 1987:808) a enumerat alimentele vinovate, în ordinea descrescătoare a frecvenţei, într-un studiu implicând 50 de persoane: grâu (mai mult de 70% din subiecţi au reacţionat într-un fel la el), lapte (60%), ouă (35%), brânză, cartofi, cafea, orez, drojdie, ciocolată, ceai, lămâi, ovăz, porc, cambulă (plătica americană, nota trad.), trestie şi carne de vită (10%). Aceasta este de fapt o listă de alimente care a devenit o obişnuinţă în dietă după adoptarea agriculturii, în ordinea prevalenţei. Simptomele de tratament cele mai des ameliorate au fost schimbarea dispoziţiei (50%), urmate de durerea de cap, probleme musculo-scheletice şi respiratorii.

Unul din cele mai frapante fenomene în aceste studii este că pacienţii adesea au pofte, dependenţă şi simptome de renunţare raportat la aceste alimente. (Egger 1988:170, îl citează pe Randolph 1978; de asemeni Radcliffe 1987:808-10, 814, Kroker 1987:856, 864, Sprague & Milam 1987:949, 953, Wraith 1987:489, 491). Brostoff şi Gamlin (1989:103) au estimat că 50% din pacienţii cu intoleranţă simt atracţie pentru alimentele care le cauzează probleme, şi experimentează simptome de abstinenţă când exclud acele alimente din dietă. Simptomele renunţării sunt similare acelora asociate cu dependenţa de droguri (Radcliffe 1987:808). A fost luată în calcul posibilitatea implicării exorfinelor, (Bell 1987:715) iar Brostoff şi Gamlin au concluzionat (1989:230):

„… rezultatele de până acum sugerează că ne-ar putea influenţa dispoziţia. Cu siguranţă nu se pune problema ca cineva să intre în transă după un pahar de lapte sau o felie de pâine – cantităţile implicate sunt mult prea mici pentru aşa ceva – dar aceste alimente induc o senzaţie de confort şi bunăstare, după cum menţionează adesea pacienţii intoleranţi. De asemeni sunt alte peptide-hormon în alimentele digerate parţial, care ar putea avea efect asupra organismului.”

Nu este posibil ca atracţia pentru aceste alimente să aibă vreo legătură cu binecunoscuta idee despre organismul care transmite creierului necesităţile nutritive. Aceste alimente nu erau importante în dieta oamenilor în perioada preagriculturală, iar cantităţi considerabile ale acestora nu pot fi necesare pentru nutriţie. De fapt, modalitatea standard de tratare a intoleranţelor alimentare, este îndepărtarea elementelor ofensatoare din dieta pacientului.

_{SUS ∧}

4.4 O interpretare sugerată a cercetării exorfinelor

^{JOS ∨}

Dar care sunt efectele acestor alimente asupra oamenilor normali? Deşi exorfinele nu pot avea o funcţie fiziologică natural aleasă la oameni, aceasta nu înseamnă că nu au niciun efect. Investigarea intoleranţelor alimentare, sugerează că cerealele şi laptele în cantităţi dietetice normale, au proprietatea de a influenţa comportamentul multor oameni. Iar dacă la schizofrenici şi celiaci, prin absorbţia crescuta a peptidelor pot fi provocate efecte comportamentale majore decât în mod obişnuit, atunci efecte mai subtile, ce ar putea să nu fie considerate ca anormale, ar putea fi produse oamenilor în general.

Dovezile prezentate până acum, sugerează următoarea interpretare:

consumul cerealelor şi laptelui, în cantităţi dietetice obişnuite de către oameni normali, activează centrii recompensei din creier. Alimentele obişnuite în dietă înaintea agriculturii (fructe şi celelalte) nu au aceste proprietăţi farmacologice. Efectele exorfinelor sunt calitativ aceleaşi cu cele produse de alte droguri opioide şi (sau) dopaminergice, cum sunt recompensa, motivaţia, reducerea anxietăţii, o senzaţie de prosperitate şi probabil chiar dependenţă. Deşi efectele unei mese tipice sunt cantitativ mai puţine decât cele ale dozelor de droguri, cei mai mulţi oameni moderni, experimentează aceste efecte de câteva ori pe zi, în fiecare zi a vieţii lor de adult.

_{SUS ∧}

5. IPOTEZĂ: exorfine şi originea agriculturii şi civilizaţiei

^{JOS ∨}

Când acest scenariu al practicilor dietetice omeneşti, este văzut din perspectiva problemei originii agriculturii descrise mai devreme, sugerează o ipoteză ce combină rezultatele acestor subiecte de cercetare.

Probabil lipsindu-le o perspectivă istorică pe termen lung, cercetătorii exorfinelor în general nu au investigat caracteristica tip drog a acestor alimente, căutând în schimb fără success funcţia naturală a exorfinelor. Adopţia agriculturii cerealiere şi ascensiunea ulterioară a civilizaţiei nu au fost justificate corespunzător, deoarece modificările comportamentale ce stau la baza acestora nu au un suport adaptativ evident.

Aceste probleme nesoluţionate şi până acum necorelate, s-ar putea de fapt soluţiona una pe cealaltă. Răspunsul, am sugera, este acesta: cerealele şi lactatele nu sunt alimente natural-specifice oamenilor, dar mai degrabă sunt preferate deoarece conţin exorfine. Această recompensă chimică a fost imboldul pentru adopţia agriculturii cerealiere în Neolitic. Autoadministrarea regulată a acestor substanţe a facilitat modificările comportamentale care au condus la apariţia ulterioară a civilizaţiei.

Iată succesiunea evenimentelor pe care o luăm în considerare.

Schimbările climatice de la sfârşitul ultimei perioade glaciare, au determinat o creştere a dimensiunii şi concentrării porţiunilor de teren cu cereale sălbatice (Wright 1977). Cantităţile mari de cereale mai nou disponibile, au oferit un stimul pentru încercarea de a le transforma într-un aliment comestibil. Oamenii care au reuşit să consume cantităţi semnificative de cereale, au descoperit proprietăţile exorfinelor conţinute în acestea. Au apărut metode de procesare precum măcinarea şi coacerea, pentru a face cerealele mai comestibile. Cu cât puteau fi făcute mai palatabile, erau consumate mai mult, iar recompensa exorfinelor devenea mai importantă pentru şi mai multă lume.

La început, micile suprafeţe cu cereale sălbatice erau protejate şi recoltate. Mai târziu, pământul era defrişat iar seminţele semănate şi îngrijite pentru a creşte cantitatea şi viabilitatea proviziilor. Exorfinele au atras oamenii să se stabilizeze în jurul suprafeţelor cultivate, abandonând stilul de viaţă nomad şi le-au permis manifestarea toleranţei în locul agresivităţii, dat fiind că populaţia creştea în aceste noi condiţii.

Deşi sugerăm că prezenţa exorfinelor a făcut ca cerealele să fie principalul cultigen (şi nu o alternativă deja prevalentă în dietă), aceasta nu înseamnă că cerealele sunt ‘doar droguri‘. Au fost alimente de bază timp de mii de ani şi cu siguranţă au valoare nutriţională. În orice caz, a considera cerealele doar ‘aliment‘, poate cauza dificultăţi în încercarea de a explica de ce s-ar fi deranjat cineva să le cultive. Faptul că sănătatea per ansamblu a avut un regres când au fost introduse în dietă, sugerează că înlocuirea aproape totală a altor alimente a fost determinată mai mult de recompense chimice decât de raţiuni nutriţionale.

Merită luat în seamă că gradul în care grupurile de la început au devenit civilizate, este corelat cu tipul de agricultură practicată. Astfel, marile civilizaţii (în sud-vestul Asiei, Europa, India, în est şi părţi din Asia de sud-est, centrul şi partea de nord şi sud a Americii, Egipt, Etiopia şi părţi din Africa tropicală şi de vest), provin din grupuri care au practicat agricultura cerealieră, caz particular grâul (Bender 1975:12, Adams 1987:201, Thatcher 1987:212). Rarele civilizaţii nomade erau bazate pe producerea lactatelor.

Grupurile care au practicat vegicultura (fructe, tuberculi etc.) sau fără agricultură (în Africa tropicală şi de sud, Asia centrală şi de nord, Australia, Noua Guinee şi Pacific şi mult mai mult din nordul şi sudul Americii), nu au devenit civilizate în aceaşi măsură.

Astfel, marile civilizaţii au în comun consumul de exorfine al acestor populaţii. Sugerăm că statele mari, ierarhice, au fost o consecinţă firească printre aceste populaţii. Civilizaţia a progresat fiindcă prezenţa sigură şi la cerere a opioizilor alimentari furnizaţi indivizilor, a determinat modificarea comportamentului, reducându-le agresiunea şi permiţându-le să devină toleranţi unui stil de viaţă sedentar în grupuri aglomerate, să îndeplinească munci regulate şi să fie mai uşor subjugaţi de către conducători. Două clase socioeconomice au luat naştere, înainte existând numai una (Johnson & Earle 1987:270), stabilind astfel un şablon ce a devenit prevalent din acel moment.

_{SUS ∧}

6. Discuţie

^{JOS ∨}

6.1 Dieta naturală şi modificările genetice

Unii nutriţionişti neagă ideea unei diete naturale preagriculturale, pe baza că oamenii sunt omnivori, ori s-au adaptat alimentelor oferite de agricultură. (Garn & Leonard 1989; pentru opinia contrară: Eaton & Konner 1985). Un omnivor este în orice caz pur şi simplu un animal care consumă atât carne cât şi vegetale: poate fi totuşi destul de specializat în preferinţele sale (cimpanzeii sunt un exemplu potrivit). Un anumit grad de diversificare al dietei omnivore a primilor oameni, i-ar fi putut preadapta pentru unii nutrienţi conţinuţi în cereale, dar nu şi exorfinelor, care sunt strict specifice cerealelor.

Gradul variabil de deficienţă a lactazei, boala celiacă şi favismul (incapacitatea de a metaboliza bobul, Vicia Faba – nota trad.) printre grupările rasiale sunt de obicei explicate ca rezultat al variatelor adaptări genetice la dietele postagriculturale (Simopoulos 1990:27-9), iar aceasta ar putea fi gândită ca implicând de asemeni exorfinele. Susţinem că nu există decât o adaptare minimă sau nulă, din două motive: primul, studiul alergiilor a demonstrat că aceste alimente încă provoacă reacţii anormale în mulţi oameni, iar susceptibilitatea este variabilă atât în interiorul cât şi între populaţii, indicând că adaptarea diferenţială nu este singurul factor implicat. Al doilea, funcţia adaptărilor menţionate este să ofere oamenilor posibilitatea să digere acele alimente, iar dacă există adaptări, acestea apar fiindcă au conferit un avantaj de supravieţuire. Însă susceptibilitatea la efectele recompensatoare ale exorfinelor, a condus la un succes reproductiv mai scăzut sau mai ridicat? Cineva s-ar aştepta ca în general un animal cu acces la o sursă de droguri s-ar adapta mai greu, prin urmare şanse de supravieţuire mai reduse. Dar modelul nostru arată că larga răspândire a consumului exorfinelor a determinat creşterea populaţiei. Şi fiindcă standardul era oferit de civilizaţie, nesusceptibilitatea la exorfine ar fi însemnat să nu fi în acord cu societatea. Astfel, deşi ar putea exista o adaptare la conţinutul nutritiv al cerealelor, pentru exorfine va fi una minimă sau nulă. În orice caz, în timp ce oamenii contemporani s-ar putea bucura de beneficiile unor adaptări ale dietelor agriculturale, cei care au trăit schimbarea cu zece mii de ani în urmă, nu au făcut acest lucru.

_{SUS ∧}

6.2 Alte modele nenutriţionale ale agriculturii

^{JOS ∨}

Nu suntem primii care am sugera o cauză nenutriţională pentru agricultura de început. Hayden (1990) argumenta că primii cultigeni şi articole de comerţ, aveau mai mult valoare de prestigiu decât utilitate, şi au sugerat că cei puternici foloseau produsele pentru distracţie competitivă şi sporirea bogăţiei. Braidwood et al. (1953) iar mai târziu Katz & Voigt (1986), au sugerat că imboldul cultivării cerealelor a fost producţia berii alcoolice:

„În ce condiţii consumul resursei unei plante sălbatice, ar deveni suficient de important încât să provoace o schimbare de comportament (experimente de cultivare) pentru a asigura o aprovizionare corespunzătoare din această resursă? Dacă cerealele sălbatice erau de fapt un segment minor al dietei, orice argument bazat pe necesarul caloric devine insuficient. Controversa noastră este că atracţia pentru alcool ar constitui o nevoie psihologică şi socială perceptibilă, ce ar putea uşor necesita modificări în comportamentul de subzistenţă” (Katz & Voigt 1986:33).

Această viziune este în mod clar compatibilă cu a noastră. În orice caz ar mai putea fi probleme cu o ipoteză a alcoolului: berea ar fi putut apărea după pâine şi alte produse cerealiere, iar consumul să fie prea puţin răspândit sau nu prea frecvent (Braidwood et al. 1953). Spre deosebire de alcool, exorfinele sunt prezente în toate aceste produse. Aceasta întăreşte ipoteza recompensei chimice, considerată drept stimul pentru agricultură. Opiul macilor a fost de asemeni un prim cultigen. (Zohari 1986). Exorfinele, alcoolul şi opiul sunt de la bun început recompensatoare (în opoziţie cu drogurile halucinogene tipice folosite de către unii vânători-culegători), şi sunt recompensa artificială necesară, susţinem, pentru civilizare. Probabil toate trei aveau un rol mijlocitor în apariţia comportamentului civilizat.

Cerealele au calităţi importante ce le diferenţiază de cele mai multe droguri. Sunt o sursă alimentară şi de asemeni un drog, putând fi depozitate şi transportate cu uşurinţă. Sunt ingerate frecvent în doze mici (nu ocazional în doze mari), şi nu perturbă eficienţa muncii pentru cei mai mulţi oameni. O atracţie pentru drog, chiar poftele renunţării, poate fi confundată cu foamea. Aceste particularităţi au făcut cerealele catalizatorul ideal al civilizaţiei (şi de asemeni au contribuit pentru  întârzierea prelungită a recunoaşterii proprietăţilor lor farmacologice).

_{SUS ∧}

6.3 Compatibilitate, limitări, necesitatea unor date suplimentare

^{JOS ∨}

Ipoteza noastră nu este o negare a relatărilor existente ale originilor agriculturii, dar mai degrabă vine în completarea lor, explicând de ce agricultura cerealieră a fost adoptată în ciuda dezavantajelor aparente, şi cum a deschis drumul către civilizaţie.

Lacune ale informării noastre despre exorfine, limitează generalitatea şi tăria afirmaţiilor noastre. Nu cunoaştem dacă orezul, meiul şi sorgul, nici speciile de iarbă care erau recoltate de vânător-culegătorii din Africa şi Australia, conţineau exorfine. Trebuie să fim siguri că alimentele de bază preagriculturale nu conţin exorfine în cantităţi similare celor din cereale. Nu cunoaştem dacă domesticirea a afectat conţinutul de exorfine sau potenţa. Un test al ipotezei noastre prin corelarea dietei cu gradul de civilizaţie în diferite populaţii, va necesita cunoştinţe cantitative ale efectelor comportamentale pentru toate aceste alimente.

Nu comentăm originea agriculturii necerealiere, nici de ce unele grupuri au folosit o combinaţie de furajare şi gospodărire, au revenit de la gospodărire la furajare, sau nu au cultivat şi gospodărit deloc. Agricultura cerealieră şi civilizaţia au devenit în ultimii zece mii de ani realmente universale. Atunci întrebarea este nu de ce s-a întâmplat aici şi nu acolo, cât de ce a durat mai mult stabilirea în unele locuri. În orice timpuri şi locuri, recompensa chimică şi influenţa civilizaţiilor care deja foloseau cerealele, au cântărit în favoarea adoptării acestui stil de viaţă, dezavantajele agriculturii înclinând împotriva lui, iar factori cum sunt climatul, geografia, calitatea solului şi disponibilitatea cultigenilor, influenţând rezultatul. Există un curent recent către modele multicauză ale originii agriculturii (Redding 1988, Henry 1989), exorfinele putând fi considerate doar un alt factor de pe listă. Analiza importanţei relative a tuturor factorilor implicaţi în orice perioade şi locuri, depăşeşte subiectul acestui articol.

_{SUS ∧}

7. Concluzie

^{JOS ∨}

„Un animal este o maşină destinată supravieţuirii genelor care l-au construit. Noi de asemeni suntem animale, şi de asemeni sisteme de supravieţuire. Aceasta este teoria. În practică este cel mai evident când ne uităm la animalele sălbatice… Este foarte diferit când ne uităm la noi înşine. Se pare că suntem o excepţie foarte serioasă a legii darwiniene… Evident, nu este adevărat că cei mai mulţi dintre noi ne petrecem timpul muncind din greu pentru conservarea propriilor gene” (Dawkins 1989:138).

Mulţi etologi au confirmat dificultăţile în explicarea comportamentului uman civilizat pe baze evoluţionare, în unele cazuri sugerând că oamenii nu se comportă adaptativ. Încă de când a început agricultura, populaţia umană a crescut cu un factor de 1000: Irons (1990) remarca că ‘sporul populaţiei nu este efectul aşteptat al comportamentului neadaptativ‘.

Am revizuit dovezile din câteva domenii de cercetare care demonstrează că cerealele şi lactatele au proprietăţi tip drog, şi am arătat cum aceste proprietăţi ar fi fost stimulul pentru adopţia iniţială a agriculturii. Am sugerat în continuare că aportul constant de exorfine a facilitat schimbările comportamentale şi creşterea ulterioară a populaţiei prin civilizare, crescând toleranţa populaţiei la:

1. viaţa în condiţii aglomerate şi sedentare,
2. consacrarea efortului spre beneficiul celor neînrudiţi, şi
3. îndeplinirea unui rol servil într-o vastă structură social-ierarhică.

_{SUS ∧}

8. Referinţe

originile agriculturii, evolutie, umanitate, dezvoltarea civilizatiei

SURSA: The origins of agriculture: a biological perspective and a new hypothesis – ORIGINAL

Die Ursprünge der Landwirtschaft – Eine biologische Sichtweise und eine neue Hypothese

Les origines de l’agriculture – une perspective biologique et une nouvelle hypothèse