Efectul unei intervenţii dietetice asupra comportamentului autist

ARTICOLE RECOMANDATE

• 2 – Dieta şi boala psihică – Reichelt
• Gluten+caseina+vaccinuri = AUTISM
• 5 – Autismul şi boala celiacă – Reichelt
• Peptidele alimentare opioide, inhibă absorbţia cisteinei cu efecte redox şi epigenetice

Ann-Mari Knivsberg, Karl-L. Reichelt, Torleiv Høien and Magne Nødland

Sindroamele autiste sunt caracterizate de abilităţi sociale, comunicative şi imaginative reduse. Anomalii ale peptidelor urinare, în parte din cauza glutenului şi caseinei, au fost identificate la unii indivizi cu autism. Aceste anomalii reflectă procese cu efect opioid, care ar putea explica anomaliile comportamentale întâlnite în autism. Scopul acestui studiu simplu-orb, controlat, a fost de a evalua efectul dietelor fără gluten şi fără caseină pentru copiii cu autism şi anomalii ale peptidelor urinare. Observaţii şi teste au fost derulate pe 20 de copii participanţi înainte de a fi repartizaţi aleator fie grupului pe dietă, fie celui martor. Perioada experimentală era de 1 an, după care observaţiile şi testele erau repetate. Reducerea semnificativă a comportamentului autist, a fost înregistrată pentru participanţii din grupul pe dietă, dar nu pentru cei din grupul martor.

________________________________

Deşi autismul se poate să fi fost observat în Mesopotamia antică (Gillberg & Coleman, 2000), sindroamele autiste au fost pentru prima dată raportate medical, doar cu 60 de ani în urmă (Asperger, 1944; Kanner, 1943). Sindroamele autiste sunt caracterizate de o combinaţie a capacităţilor reduse de socializare, comunicare şi imaginative. În plus, sunt comune modelele restrictive şi repetitive de comportamente, cu o diversitate de rutine şi ritualuri (American Psychiatric Association, 1994). O puternică influenţă genetică a fost identificată în aceste tulburări (e.g., Bailey et al., 1995), şi diverse anomalii biologice şi de asemeni cognitive au fost raportate (ex. Gillberg & Coleman, 2000).

Anomalii ale peptidelor urinare, constând în profile anormale şi niveluri crescute de peptide, sunt anomalii biologice care au fost raportate pentru prima dată la indivizii cu autism cu 20 de ani în urmă (K. L. Reichelt et al., 1981), iar constatările iniţiale au fost reproduse în mod repetat (Cade et al., 1999; Israngkun, Newman, & Patel, 1986; K. L. Reichelt, Sælid, Lindback, & Bøler, 1986; Remme, Koetzner, Haugland, Reichelt & Brønstad, 2001; Shanahan, Venturini, Daiss, & Friedman, 2000; P. Shattock, Kennedy, Rowell, & Berney, 1990). Anomaliile peptidelor urinare sunt parţial provenite din gluten, gliadină şi caseină. Glutenul şi gliadina sunt identificate în cele mai comune cereale, iar caseina este identificată în lapte şi produsele lactate. Nivelurile crescute de peptide sugerează o scindare insuficientă a proteinelor, şi ar putea fi rezultatul deficitului de peptidaze cu baze genetice. (Reichelt, Knivsberg, Lind, & Nødland, 1991). Nivelurile înalte ale acestor peptide sugerează de asemeni că anomaliile sunt cauzate de o sursă externă (ex. alimente conţinând proteinele vizate; P. Shattock et al., 1990).

Rezultate pozitive ale intervenţiilor dietetice au fost raportate în rezumate (Klaveness & Bigam, 2002; Rimland, 1988; 2000; P. Shattock, 1995), şi studii de caz (Adams & Conn, 1997; Knivsberg, Reichelt, & Nødland, 1999), şi de asemeni în studii ale grupurilor de copii cu autism (Cade et al., 1999; Knivsberg, Reichelt, Nødland, & Høien 1995; Knivsberg, Wiig, Lind, Nødland, & Reichelt, 1990; Lucarelli et al., 1995; Reichelt, Ekrem, & Scott, 1990; Whiteley, Rodgers, Savery, & Shattock, 1999). Efectele benefice ale dietelor fără gluten si fără caseină au fost de asemeni menţionate de către mame (Lewis, 1998; McKelvey, 1997; Neale, 1997; Scott, 1998; Seroussi, 2000), şi chiar de către un copil de 12 ani (Jackson, 2002). Cu toate acestea, din câte cunoaştem efectul excluderii glutenului şi/sau caseinei din dieta copiilor cu autism, nu a fost evaluat într-un studiu controlat, randomizat, cu o perioadă de intervenţie de 1 an, după cum s-a întâmplat în studiul de faţă.

Raţiunea implementării intervenţiei dietetice, este că peptidele din gluten şi caseină reflectă procese cu efect opioid (ex. Shattock & Whiteley, 2002; Wakefield, Puleston, Montgomery, Anthony, O’Leary, & Murch, 2002). Peptidele opioide vizate, în special monoaminele, trebuie să moduleze sistemele de transmisie (P. Shattock et al., 1990), iar efectele excepţionale asupra sistemelor de transmisie ar putea explica o varietate de anomalii comportamentale ale indivizilor cu autism (P. Shattock et al., 1990). Serotonina influenţează somnul, precum şi trezirea, anxietatea, afectul, învăţarea, memoria, termoreglarea, controlul motor, modularea durerii şi agresivitatea (Wilkinson & Dourish, 1991). Absorbţia crescută a serotoninei către trombocitele plasmatice a fost raportată de câţiva cercetători (pentru rezumat vezi Gillberg & Coleman, 2000), şi a fost identificat un peptid care stimulează absorbţia serotoninei (Pedersen, Ying, & Reichelt, 1999; K. L. Reichelt, Knivsberg, Nødland, & Lind, 1994). Mai mult, dopamina influenţează controlul motor şi de asemeni atenţia şi hiperactivitatea, pe când noradrenalina este corelată cu funcţii precum somnul, trezirea, emoţiile şi atenţia selectivă (Ciaranello et al., 1995). Opioizii avuţi în vedere cresc activitatea dopaminei (Hole et al., 1979), iar opioizii sunt asociaţi cu răspunsurile la stres, procesele afective, şi mecanismele de recompensă (Ciaranello et al., 1995).

Scopul prezentului studiu, a fost de a evalua efectele unei diete fară gluten şi fără caseină pentru copiii cu autism şi anomalii ale peptidelor urinare. Douăzeci de copii au fost împerecheaţi pe baza vârstei, nivelului cognitiv, şi severităţii comportamentului autist. Câte un copil din fiecare pereche din cele 10, a fost repartizat aleator grupului pe dietă. Ceilalţi 10 copii au format un grup martor, un grup fără dietă. Comportamentul participanţilor a fost catalogat înainte şi după perioada experimentală de 1 an. Înregistrările acopereau aspecte de comunicare, interacţiune socială reciprocă, emoţii, învăţare, comportamentul de joc şi mişcările. Am presupus că am putea înregistra o scadere a caracteristicilor autiste în grupul pe dietă, dar nu în grupul de referinţă.

Metoda

Concept

Pentru a compara grupul pe dietă şi grupul martor, am ales conceptul simplu-orb controlat, care a mai fost folosit în intervenţiile dietetice pentru artrita reumatoidă (e.g., Kjeldsen-Kragh et al., 1991). Deterioararea, reducerea abilităţilor dobândite, şi accentuarea comportamentului autist, au fost raportate după reintroducerea glutenului şi/sau caseinei la copiii care s-au abţinut să le mai consume pentru perioade mai scurte sau mai lungi (Knivsberg et al., 1995; Lucarelli et al., 1995; R. Shattock, 1995; Whiteley et al., 1999). De aceea am considerat că este dificil şi lipsit de etică să folosim un concept încrucişat dublu-orb, care altfel ar părea ideal pentru un studiu de acest fel.

Pentru a depăşi heterogenitatea autismului, copiii participanţi au fost împerecheaţi si apoi repartizaţi aleator unui grup. Dat fiind prevalenţa autismului, am considerat vârsta, nivelul cognitiv şi severitatea caracteristicilor autiste a fi cele mai importante variabile pentru împerecherea copiilor. Sexul nu a fost menţionat, dat fiind că informaţiile legate de această variabilă, sunt rar menţionate în studiile despre autism.

Comportamentul autist al participanţilor este obiectivul pentru această raportare. Pentru a evalua comportamentul autist al copiilor, ne-am bazat pe o schemă de observaţie, DIPAB-ul (Diagnose of Psykotisk Adfærd hos Børn [Diagnosis of Psychotic Behavior in Children; Haracopos & Kelstrup, 1975a]) şi raportările părinţilor. Conform lui Gillberg (1995), mamele sunt informatori de încredere cu privire la dezvoltarea copilului lor, pentru comportament normal, adecvat, precum şi comportament deviant. Copiii au participat într-un studiu mai vast, în care un test cognitiv (Leiter, 1979), teste lingvistice (Gjessing et al., 1975; Hagtvet & Lillestølen, 1985), şi o evaluare motrică au fost de asemeni folosite înainte şi după perioada experimentală de un an. Raportările au fost prin urmare scrise pentru evoluţia fiecărui individ (pentru rezultate detaliate din aceste teste şi raportări, vezi Knivsberg, Reichelt, Høien, & Nødland, 2002).

Participanţi

Toţi participanţii au fost diagnosticaţi cu autism de către specialişti în domeniul psihiatriei/neurologiei infantile, fără a fi implicaţi în proiectul curent. Copiii aveau de asemeni anomalii ale peptidelor urinare. Vârsta medie era 7 ani şi 6 luni (SD = 1.8 ani) pentrun cei 10 copii în grupul pe dietă, şi 7 ani şi 2 luni (SD = 1.9 ani) pentru cei 10 copii din grupul martor.

Am folosit DIPAB-ul pentru a evalua severitatea comportamentului autist înainte de a grupa copiii în perechi. Incapacitarea totală a unui copil constă în scoruri asociate rezistenţei sociale şi scoruri pentru comportament straniu si nefiresc. Grupul pe dietă a avut iniţial un scor mediu de 12.5 (SD = 2.2) pentru incapacitarea totală. Media în grupul martor era 11.5 (SD = 3.9). Media nivelului non-verbal cognitiv, măsurată cu Leiter International Performance Scale (Leiter, 1979), a trebuit fundamentată pe scoruri de test de la nouă copii în fiecare grup, dat fiind că o pereche de fete nu a reacţionat corespunzător la sarcinile prezentate. Media pentrui copiii în grupul pe dietă era 81.0 (SD = 36), şi, pentru copiii din grupul martor, (SD = 37).

Materiale

Schema are două părţi principale. Prima parte este concepută pe înregistrarea abilităţilor şi nivelului general de funcţionare al unului copil. Partea a doua conţine 18 întrebări privind comportamentul autist, afişate în Figura 1. Pentru acest studiu, au fost folosite primele 17. Din aceste întrebări, sunt relevate informaţii despre izolarea socială a participanţilor şi comportamentul bizar. Conform lui Haracopos şi Kelstrup (1975b), ultima întrebare, cu privire la abilităţile specifice pe care un copil le-ar putea avea, trebuie abordată separat.

Haracopos şi Kelstrup (1975b) au subliniat că observatori diferiţi ar putea evalua diferit comportamentul, iar un copil s-ar putea comporta diferit într-un context diferit. Deci pentru ca scorurile să fie cât mai obiective posibil, fiecare întrebare este minuţios explicată şi sunt date exemple pentru fiecare comportament. Întrebarea 1 ar putea servi ca exemplu (pentru simplitate copilul băiat sau fată este considerat un „el”). Întrebarea este: „Copilul foloseşte comunicarea verbală?” Autorul explică această întrebare prin următoarele întrebări: „În ce măsură copilul comunică voluntar?” „În ce măsură vorbeşte benevol despre sine însuşi, despre experienţele şi interesele lui?” „În ce măsură pune întrebări voluntar sau nerăbdător pentru a-şi satisface curiozitatea şi a învăţa ceva nou despre mediul său, sau alţi oameni?” După această explicaţie, autorii prezintă următoarele exemple de comunicare verbală:

• Copilul comunică propriile experienţe – că a fost la grădina zoologică, că şi-a serbat ziua de naştere, a fost acasă pentru o vizită la sfârşit de săptămână, a fost la o plimbare în pădure, sau alte experienţe similare.

• Copilul comunică propriile sale preocupări – povesteşte despre camionul său, sau alte jucării, despre un desen pe care l-a făcut, un avion pe care vrea să-l construiască şi aşa mai departe.

• Copilul comunică aşteptările sale – că asteaptă cu nerăbdare Crăciunul sau ziua lui de naştere, că aşteaptă cu nerăbdare să încerce sania, să meargă la parcul de distracţii, să mănânce nişte dulciuri, să o viziteze pe bunica, şi tot aşa.

• Copilul exprimă curiozitate – pune întrebări despre cum sunt alcătuite lucrurile, cum se fabrică un motor cu ardere, cum se joacă ludo sau şah, întreabă unde a fost ascuns vasul cu pişcoturi etc.

Autorii explică mai departe că nu trebuie înregistrate fluenţa, acurateţea sau afectarea vorbirii, cât nerăbdarea copilului de a folosi comunicarea verbală.

Întrebările sunt ratificate pe o scală de 5 puncte, în care 1 = comportament normal (ex., copilul comunică la fel ca alţi copii corelaţi ca grad de dezvoltare), 2 = comportament oarecum deviant (ex., copilul uneori vorbeşte cu un adult, dar ar putea avea nevoie de adult pentru a-l asista prin comunicare punând întrebări specifice), 3 = comportament clar deviant (ex., copilul nu este asistat de întrebări îndrumătoare şi rareori vorbeşte cu un adult), şi 4 = comportament extrem deviant (ex., copilul nu se adresează adultului aproape niciodată). Un scor 0 înseamnă că întrebarea nu poate fi evaluată (ex., copilul nu posedă abilităţi lingvistice verbale). Pe baza unor combinaţii de întrebări, sunt evaluate interacţiunea sau izolarea socială a unui copil şi comportamentul bizar sau nefiresc (Haracopos & Kelstrup, 1975a). Consistenţa rezultatelor a fost demonstrată prin analiza elementelor întrebărilor care au fost avute în vedere când a fost standardizată schema (Haracopos & Kelstrup, 1975b).

Evaluarea cognitivă a fost dirijată cu Leiter International Performance Scale, un test non-verbal de inteligenţă folosit pentru copiii cu tulburări de limbaj, deficit de atenţie /tulburare de hiperactivitate, autism şi alte tulburări de dezvoltare. Testul este standardizat pentru cei cu vârste de între 2 şi 18 ani. Media normală este 100 puncte, iar deviaţia standard este 16. Materialul de test constă în aproximativ 200 blocuri cubice de 1 inch, un stativ pentru răspunsuri cu sloturi şi benzi de hârtie pentru stimulare. Testul foloseşte sarcini numerice, perceptuale şi de gândire abstractă. Sarcinile sunt prezentate pe stativul de lemn şi demonstrate de către conducătorul testului, fără cuvinte. Copilul nu trebuie să privească direct către coordonatorul testului sau să pronunţe vreun cuvânt, el sau ea trebuie să mute cuburile în poziţiile corespunzătoare pentru a demonstra înţelegerea conceptului evaluat.

Procedura

The Regional Committee for Scientific Ethics and the Data Inspectorate, au aprobat acest studiu. Informaţiile asupra studiului au fost prin urmare distribuite prin jurnale şi serviciul psihologic şcolar, iar părinţii au contactat conducătorul de proiect (primul autor) pentru informaţii ulterioare scrise şi verbale. Participarea se baza pe consimţământul scris, dar părinţii îşi puteau retrage copiii din studiu oricând doreau. Toţi părinţii au acceptat repartizarea aleatoare a copilului lor, fie în grupul pe dietă, fie în grupul martor.

Analizele urinare au fost finalizate anonim; aceasta însemnând că fiecare copil primea un cod numeric şi un nume de cod. Probele urinare erau purificate pentru a separa peptidele şi alte molecule similare ca dimensiune de moleculele mai mici şi mai mari. Fracţiile peptidice au fost apoi injectate într-o coloană, iar un solvent a trecut prin coloană. Procesul este cunoscut drept cromatografie lichidă de înaltă performanţă cu gradient de eluţie (HPLC; pentru informaţii detaliate despre această metodă, vezi W. H. Reichelt & Reichelt, 1997).

Informaţii privind caracteristicile autiste ale fiecărui copil, nivelul cognitiv, şi capacităţile motrice și de limbaj, au fost colectate prin interviuri structurate şi teste. Conducătorul de proiect s-a întâlnit cu părinţii şi copiii în locuinţele lor, unde părinţii au fost intervievaţi folosind DIPAB. Deoarece copiii cu autism se obişnuiesc lent (Bernal & Miller, 1970), deprinderile şi abilităţile copiilor au fost testate formal în şcoala sau grădiniţa pe care o frecventau copiii. Testarea s-a desfăşurat în aceeaşi cameră şi în acelaşi moment al zilei pe care copiii îl aveau pentru instruirea faţă în faţă. Pentru a minimiza stresul pentru copii pe cât de mult posibil, s-a impus prezenţa în timpul testării a pedagogului special sau asistentului special al copiilor. Am presupus că ar fi de ajutor pentru fiecare copil să aibă un adult cunoscut de partea lui/ei.

Conducătorul de proiect a împerecheat apoi copiii conform vârstei, nivelului cognitiv, şi severităţii simptomelor autiste. Experţi neimplicaţi în proiect au repartizat aleator copiii grupului pe dietă sau celui martor. Un nutriţionist a vizitat părinţii din grupul pe dietă, şi a oferit părinţilor informaţii verbale şi scrise despre dietele fără gluten şi fără caseină. Părinţii erau liberi să contacteze nutriţionistul prin telefon în timpul perioadei experimentale, dar nu a fost derulată o monitorizare formală a complianţei la dietă.

Toţi părinţii au avut contact telefonic lunar cu pedagogi speciali familiarizaţi cu autismul şi proiectul. Ambele grupuri de părinţi au fost contactate, toţi au primit acelaşi mod de contact, atenţie şi oportunitate de a discuta probleme legate de creşterea copiilor cu autism. Deoarece copiii trăiau în zone diferite ale districtului, programele lor de educaţie specială sau alte intervenţii, nu au putut fi monitorizate sau evaluate.

Procedura de colectare a datelor a fost repetată după un an; în orice caz, de data aceasta interviurile cu părinţii au fost dirijate după ce testarea formală a fost realizată. Conducătorul de proiect nu a avut contact cu familiile în timpul perioadei experimentale şi nu a ştiut care copii din ce grup făceau parte, până când testarea formală şi interviurile au fost repetate.

Statistici

Atât măsurile repetate în cadrul celor două grupuri de copii şi între cele două grupuri, au fost comparate. Pentru acest experiment factorial mixt, teste nonparametrice au fost utilizate în locul analizelor de covarianţă, fiindcă măsurătorile nu au fost normal distribuite. Testele sunt considerate a fi atât conservative, cât şi stricte, iar schimbările semnificative într-un grup redus, sunt un indicator forte al eficienţei intervenţiei. Testul bilateral Wilcoxon pentru mostrele corelate a fost folosit pentru a compara dezvoltarea în cadrul celor două grupuri, iar testul bilateral Mann Whitney U a fost ales pentru mostrele necorelate, deoarece copiii din cele două grupuri, deşi grupaţi în perechi, ar putea diferi unul de altul la alte măsurători şi influenţe. Programul statistic folosit a fost SPSS pentru Windows.

Rezultate

DIPAB a fost conceput pentru a furniza informaţii asupra a două caracteristici principale ale autismului: izolarea socială şi comportamentul straniu sau bizar. Izolarea socială este calculată din abilităţile de comunicare ale unui copil, cea ce un copil stăpâneşte de fapt, şi informaţia asupra rezistenţei la comunicare. Atât ultimele aspecte, cât şi informaţia principală asupra izolării sociale şi comportamentului bizar, pot fi obţinute din schemă. Pentru Copilul 2 din grupul pe dietă şi Copilul 12 în grupul martor, întrebările 1, 2 şi 3 nu au primit un răspuns, şi în consecinţă au fost înregistrate ca absente.

Capacităţile de comunicare şi interacţiune ale unui copil (scorul-K), sunt prelucrate din scorurile pentru comunicarea verbală şi non-verbală, reacţia când i se vorbeşte, rezistenţa la învăţare, împărtăşirea sentimentelor, reacţia la contactul fizic, contactul vizual, relaţia cu cei apropiaţi, şi manipularea jucăriilor şi materialului de joacă – Întrebările 1, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 11, şi 15 în Figura 1. (Un scor brut de 1 sau 2 la întrebările 1, 4, 5 şi 7, comunicare verbală şi non-verbală, reacţia când i se vorbeşte, şi împărtăşirea sentimentelor – echivalează 1 punct. Pentru întrebările rămase, un scor brut 1, echivalează 1 punct. Alte scoruri brute, nu oferă puncte.) Un scor crescut după 1 an sugerează că abilităţile de comunicare ale unui copil au crescut (ex., copilul comunică mai nerabdător şi voluntar). Scorul maxim este 9 puncte. Rezultatele pentru cele două grupuri de copii înregistrate înainte şi după perioada experimentală, sunt prezentate în Figura 2.

Copiii din grupul martor aveau unele scoruri mai ridicate şi unele mai scăzute după perioada experimentală, iar nouă din copiii din grupul pe dietă aveau scoruri mai ridicate după 1 an. Rezultatele medii înainte şi după perioada experimentală erau, pentru fiecare în parte, 3.9 (SD = 0.9) şi 6.2 (SD = 1.1) pentru grupul pe dietă şi 4.3 (SD = 1.3) şi 4.5 (SD = 1.6) pentru grupul martor. Pentru grupul pe dietă, îmbunătăţirea era semnificativă (p < .007, testul nonparametric bilateral Wilcoxon), dar pentru grupul martor, era nesemnificativă. Diferenţe semnificative de dezvoltare au fost identificate între cele două grupuri (p < .004, testul non-parametric bilateral Mann Whitney U)

Rezistenţa la comunicare şi interacţiune (scorul-M) este calculată din scorurile pentru comunicarea verbală şi nonverbală, reacţia când i se vorbeşte, rezistenţa la învăţare, împărtăşirea sentimentelor, reacţiile la contactul fizic, contactul vizual, şi relaţia cu cei apropiaţi – Întrebările 1, 4, 5, 6, 7, 8, 10, şi 11 în Figura 1. (Pentru fiecare din aceste întrebări, un scor brut de 3 sau 4 echivalează 1 punct. Alte scoruri brute nu oferă puncte). Scorul maxim este 8 puncte. O scădere a scorului indică dezvoltare pozitivă – comunicare crescută său dorinţa de a interacţiona şi comunica. În Figura 3, sunt afişate rezultatele individuale ale copiilor, înregistrate înainte şi după perioada experimentală de 1 an.

În grupul pe dietă, rezistenţa la comunicare şi interacţiune a dispărut complet pentru 8 din cei 10 copii în timpul perioadei experimentale. Rezultatele medii pentru grupul pe dietă erau 2.5 (SD = 1.0) şi 0.2 (SD = 0.4), înainte şi după intervenţie, pentru fiecare în parte; aceste rezultate reprezintă o reducere semnificativă a rezistenţei la comunicare (p<.004, testul nonparametric bilateral Wilcoxon). Un copil în grupul martor nu avea iniţial niciuna din aceste caracteristici şi încă nu avea niciuna după 1 an. Mediile pentru grupul martor înainte şi după aceaşi perioadă erau, pentru fiecare în parte, 2.3 (SD = 1.7) şi 1.9 (SD = 1.4), o îmbunătăţire nesemnificativă. Dezvoltarea în cele două grupuri era semnificativ diferită (p < .004, testul nonparametric bilateral Mann Whitney U).

Interacţiunea sau izolarea socială (scorul-I), este calculată din întrebări asociate rezistenţei la comunicare şi interacţiune, şi întrebările corelate cu abilităţile de a interacţiona şi comunica. (scorul-I = scorul-M – scorul-K + 9). Rezultatul este un scor-I, ce descrie gradul de închidere în sine sau distanţare, de la 0 până la 17. Interacţiunea socială deviantă este cuprinsă între 4 şi 17 puncte, iar izolarea moderată către severă, începe de la 8 puncte şi creşte cu severitatea. Datele pre- şi postînregistrare şi scorurile-I pot fi observate în Figura 4.

Toţi, exceptând un copil din grupul martor, prezentau grade variabile de izolare socială înainte să înceapă experimentul. Şapte copii pe dietă, după 1 an, comunicau într-o manieră normală şi aveau un scor-I de 3 sau mai scăzut. Nouă copii din grupul martor care iniţial aveau probleme în acest domeniu încă aveau probleme după 1 an. Rezultatele medii pentru grupul pe dietă înainte şi după experiment erau, pentru fiecare în parte, 7.6 (SD = 1.7) şi 3.0 (SD = 1.4), o reducere semnificativă a izolării sociale (p < .005, testul nonparametric bilateral Wilcoxon). Pentru grupul martor, rezultatele medii erau 7.1 (SD = 2.8) şi 6.2 (SD = 2.9), o reducere nesemnificativă. O diferenţă semnificativă a fost observată între cele două grupuri (p < .003, testul nonparametric bilateral Mann Whitney U).

Scorul comportamentului nefiresc sau bizar (scorul-B) este compus prin calcularea comunicării compulsive sau stereotipe, ecolaliei, dependenţei de adult, reacţiilor emoţionale stranii, anxietăţii anormale, reacţiilor la schimbările de mediu sau rutine, manipularea specifică a jucăriilor sau materialelor de joacă, ataşamentul /afinitatea pentru elemente speciale, şi mişcări sau comportament motor nefiresc – Întrebările 2, 3, 9, 12, 13, 14, 15, 16, şi 17 în Figura 1. (Pentru întrebările 9, 13 şi 14, un scor de 3 sau 4 echivalează 1 punct. Pentru întrebările rămase, scorurile brute ale întrebărilor 2, 3 sau 4 echivalează 1 punct. Alte scoruri brute nu oferă puncte.) O descreştere a scorului-B este un indicator al unui comportament mai normalizat, cu un scor de 2 puncte sau mai scăzut, considerat normal. Rezultatele individuale înregistrate înainte şi după 1 an pot fi observate din Figura 5.

După 1 an, un scor de 2 puncte sau mai puţin a fost găsit pentru şase dintre copiii din grupul pe dietă şi trei dintre copiii grupului martor. Rezultatele medii pentru grupul pe dietă erau 4.9 (SD = 1.5) înainte de dietă şi 2.6 (SD = 1.7) după dietă, o reducere semnificativă a comportamentului straniu (p < .007, testul nonparametric bilateral Wilcoxon). Înainte şi după perioada experimentală, grupul martor a avut rezultate medii de 4.5 (SD = 1.6) şi 4.8 (SD = 2.6), fiecare în parte, o schimbare nesemnificativă. Diferenţa între grupuri era semnificativă (p <.007, testul nonparametric bilateral Mann Whitney U).

O evaluare afectării totale a fiecărui copil şi a celor două grupuri de copii a fost dirijată. Scorurile izolării sociale şi scorurile comportamentului bizar înainte şi după perioada experimentală au fost adăugate. Calculele au evidenţiat o descreştere semnificativă a comportamentului autist al indivizilor din grupul pe dietă, cu o medie de 12.5 (SD = 2.2) înainte, şi 5.6 (SD = 2.4) după intervenţia dietetică (p < .005, testul nonparametric bilateral Wilcoxon). În grupul martor, mediile erau 11.5 (SD = 3.9) iniţial, şi 11.2 (SD = 5.0) după 1 an. Dezvoltarea celor două grupuri era semnificativ diferită (p < .001, testul nonparametric Mann Whitney U). Afectarea totală a fiecărui copil din cele doua grupuri poate fi observată în Figura 6.

Figura 6 ilustrează că aceste caracteristici autiste ale copiilor, au limitat dezvoltarea într-un grad variabil înainte de perioada experimentală. În grupul pe dietă, cel mai scăzut scor total al afectării era 10, iar cel mai ridicat 16. În grupul martor, cel mai scăzut scor era 6, iar cel mai ridicat era 16. După 1 an, scorurile grupului pe dietă aveau valori între 2 şi 9, iar grupul martor avea valori de la 1 la 17. În grupul pe dietă, o scădere a comportamentului autist a fost înregistrată pentru toţi copiii, cu scoruri variind de la 2 la 10 puncte. În grupul martor, situaţia era oarecum diferită. Un copil avea o dezvoltare evident pozitivă, cu o scădere la 7 la 1. O scădere a fost de asemeni înregistrată pentru alţi 4 copii, dar cei 5 copii rămaşi, aveau un comportament autist accentuat, după perioada experimentală. Afectarea variabilă a comportamentului autist era de asemeni reflectată în cele 17 întrebări, cu medii variabile atât pentru grupul pe dietă, cât şi grupul martor înainte de perioada experimentală. Acest lucru este exprimat în Figurile 7 şi 8.

A fost calculată semnificaţia statistică a schimbărilor privind fiecare din cele 17 întrebări asociate comportamentului autist. Mediile tuturor întrebărilor au scăzut pentru grupul pe dietă în timpul perioadei de intervenţie, iar schimbări semnificative au fost observate pentru 12 dintre ei, după ce perioada experimentală s-a finalizat (p < .05, testul nonparametric bilateral Wilcoxon). Întrebările pentru care au fost înregistrate schimbări semnificative erau despre comunicarea verbală (Întrebarea 1), comunicarea compulsivă sau stereotipă (2), reacţia când i se vorbeşte (5), rezistenţa la învăţare (6), reacţiile la contactul fizic (8), contactul vizual (10), relaţiile cu cei apropiaţi (11), anxietatea anormală (13), reacţii la schimbări de mediu sau rutine (14), manipularea jucăriilor şi materialul de joacă (15), ataşamentul /afinitatea pentru elemente speciale (16), şi mişcări sau comportament motor nefiresc (17). În grupul martor, unele întrebări aveau o medie mai scăzută, iar altele mai ridicată după 1 an. Aceste schimbări erau nesemnificative. Cu privire la diferenţele dintre cele două grupuri de copii, diferenţe semnificative (p < .05, testul nonparametric bilateral Mann Whitney U) au fost observate pentru comunicarea verbală (1), reacţia când i se vorbeşte (5), relaţia cu cei apropiaţi (11), anxietatea anormală (13), şi reacţii la schimbări în mediu sau rutine (14).

Testele desfăşurate înainte şi după perioada experimentală (pentru rezultate detaliate pentru fiecare copil şi pentru grupuri, vezi Knivsberg et al., 2002) au relevat de asemeni cum copiii din grupul pe dietă, au evoluat mai bine decât cei din grupul martor. O creştere semnificativă (p < .03, testul nonparametric bilateral Wilcoxon) a fost observată pentru grupul pe dietă la testul cognitiv, şi o scădere semnificativă (p < .05, testul nonparametric bilateral Wilcoxon) a fost observată pentru grupul martor. Vârsta lingvistică a crescut în ambele grupuri: grupul pe dietă a avut o creştere medie de 12 luni, iar grupul martor o creştere medie de 9 luni. În ce priveşte afectarea motorie, grupul pe dietă a experimentat o scădere neînsemnată, iar grupul martor o creştere neînsemnată. Diferenţe semnificative între grupuri au fost observate cu privire la dezvoltarea abilităţilor cognitive (p < .004, testul nonparametric bilateral Mann Whitney U) şi cele motorii (p < .04, testul nonparametric bilateral Mann Whitney U). Analizele urinare nu au fost derulate după perioada experimentală, fiindcă nu am primit un număr adecvat de probe de la fiecare pereche corelată de participanţi.

Discuţie

Educaţia specială structurată este importantă pentru facilitarea dezvoltării la copiii cu autism (Gillberg, 1995; Wing, 1996). Întrebarea pusă în acest studiu, era dacă pentru copiii cu autism ar putea exista un beneficiu dintr-o dietă fără proteinele gluten şi caseină. Din câte cunoaştem, acesta este primul studiu pe dietă şi grupuri martor cu participare de 1 an. Schimbările comportamentale erau evidente şi semnificative pentru grupul de copii repartizaţi aleator grupului pe dietă. Dezvoltarea pentru aceşti copii a fost mai bună decât dezvoltarea pentru copiii din grupul martor. Rezultatele sprijină ipoteza noastră că intervenţia dietetică ar avea un efect pozitiv şi ar corespunde cu rapoartele publicate anterior asupra intervenţiilor pentru indivizii cu autism (Adams & Conn, 1997; Cade et al., 1999; Klaveness & Bigam, 2002; Knivsberg et al., 2002; Knivsberg et al., 1999; Knivsberg et al., 1995; Knivsberg et al., 1990; Lucarelli et al., 1995; K. L. Reichelt et al., 1990; Rimland, 1988; 2000; R. Shattock, 1995; Whiteley et al.,1999).

Cunoştinţele actuale asupra cadrului teoretic şi susţinerii pentru intervenţia dietetică, au apărut din cercetarea biomedicală în aceaşi perioadă în care cercetarea pentru intervenţia dietetică a fost desfăşurată. Articole retrospective care descriu cercetarea biomedicală mai detaliat au fost recent publicate (P. Shattock & Whiteley, 2002; Wakefield et al., 2002). Wakefield et al. au subliniat legătura neurointestinală, afirmând că există compuşi neuroactivi care pot traversa mucoasa şi bariera hematoencefalică, cea ce nu este o nouă supoziţie, cât o certitudine acceptată care a devenit critică cunoaşterii tratamentelor orale. Au sugerat că patologia gastrointestinală este implicată atât în autism cât şi în alte tulburări de dezvoltare şi comportamentale.

În ce priveşte concepţia, ipotetic, toţi participanţii ar fi putut fi pe dietă de-a lungul întregii perioade experimentale. Ar fi putut fi repartizaţi aleator unui grup care ar fi primit gluten şi caseină în capsule sau sub formă de pulbere, sau unui grup care ar fi primit capsule sau pulbere placebo. Teoretic, aceasta ar fi fost posibil în cazul în care copiii ar fi trăit într-o instituţie sub supraveghere strictă. Toţi participanţii noştrii au trăit acasă. Ne îndoim că părinţii ar permite ca o dietă să fie ţinută pentru un an întreg, fie acasă sau într-o instituţie, dacă nu s-ar fi observat nici o îmbunătăţire. Aspectul etic al unui astfel de experiment ar trebui de asemeni avut în vedere.

Unul din punctele forte ale acestui studiu este că locuinţele copiilor se aflau în diferite zone ale ţării. Parinţilor nu li s-a spus numele altor participanţi, şi, din câte cunoaştem nu exista contact între părinţii copiilor în niciunul din grupuri. Apropierea ar fi influenţat aşteptările cu privire la efectul dietei. Un alt punct forte este că cel care conducea proiectul nu ştia cărui grup fusese repartizat fiecare copil. De asemeni, într-un proiect de acest gen, observatori neutrii ar fi putut urmări grupurile, dar nu ar fi fost la curent cu aspectul dietei.

O limitare a acestui studiu este că nu a fost îndeplinită monitorizarea complianţei la dietă. O foarte strânsă monitorizare de către nutriţionist şi analiza peptidelor urinare la intervale regulate, ar fi putut oferi mai multe informaţii asupra acestui aspect. În orice caz, prea multă apropiere şi atenţie ar fi putut avea o influenţă neprevăzută asupra aşteptărilor. Am încercat să oferim ambelor grupuri de părinţi atenţie prin contact regulat cu pedagogi special instruiţi, indiferent că dieta era sau nu folosită de copil. De asemeni, am avut în plan analize de urină după 1 an, după cum s-a mai întâmplat anterior într-un studiu deschis asupra intervenţiei dietetice (Knivsberg et al., 1995). Ceea ce ar fi adăugat valoare suplimentară rezultatelor. Din cauza unor circumstanţe care depăşesc puterea noastră, acest lucru nu a putut fi realizat.

Când se evaluează schimbări în comportamentul copiilor, s-ar putea argumenta că este dificil să decizi dacă schimbările au apărut datorită intervenţiei sau maturizării. Simptomele autiste sunt diferit exprimate la diferite niveluri de vârstă, şi se schimbă în timp (Wing, 1996). Este puţin probabil ca schimbări semnificative ar fi apărut datorită maturizării doar într-un grup din cele două participante la studiu.

Efectul placebo trebuie de asemeni avut în vedere. Presupunerea că dieta ar putea avea un efect pozitiv, ar fi putut altera atitudinea parinţilor către copiii lor. Aceasta este o limitare care trebuie să fie luată în calcul în orice studiu de intervenţie. Pare discutabil, totuşi, ca efectul placebo ar putea afecta toţi părinţii şi copiii în acelaşi mod pozitiv pentru un an întreg. Efectul placebo ar fi trebuit să fie activ în toate studiile raportate anterior.

Înregistrarea comportamentului autist a trebuit să fie realizată cât mai aprofundat posibil, cu date ce puteau fi operaţionalizate. Opţiunile noastre pentru schemele de înregistrare standardizată într-o limbă nordică erau limitate, dar cel mai probabil am fi ales DIPAB, chiar dacă avusesem o varietate mai largă pentru scheme. De asemeni considerăm Leiter International Performance Scale o alegere bună, fiindcă poate fi dirijată fără comunicare verbală, iar copilul nu trebuie sa privească la conducătorul testului. Testarea formală a acestor copii este dificilă şi adeseori stresantă pentru copil. În acest studiu, testarea a fost desfăşurată într-o ambianţă familiară, în prezenţa unui adult semnificativ, familiar, şi condusă pe parcursul zilei când copilul avea în mod normal instructajul său faţă în faţă. Totuşi, o serie de variabile ar fi putut influenţa rezultatele testului (ex., dispoziţia copilului, o zi nefastă, o gripă care urma să apară). Educatorul sau asistentul au comunicat, în orice caz, că răspunsurile copiilor erau cea ce se aştepta.

Rezultatele au diferit în mod evident pentru cele două grupuri de copii. În grupul pe dietă, rezistenţa la comunicare, izolare socială, şi comportamentul straniu, au scăzut semnificativ, pe când bunăvoinţa şi capacităţile de comunicare au crescut semnificativ. Schimbări au fost de asemeni observate pentru grupul martor, dar erau nesemnificative. În grupul pe dietă, toţi copiii au evoluat în aceaşi direcţie. Pentru unii, dezvoltarea pozitivă era substanţială, iar pentru alţii nu, dar toţi dintre ei aveau mai puţine caracteristici autiste după 1 an. În grupul martor, 5 copii aveau comportament autist scăzut şi 5 crescut după 1 an. Un copil a evoluat remarcabil de bine. Conform lui P. Shattock şi Savery (1997), comportamentul autist fluctuează în mod normal, perioadele bune sunt urmate de unele mai dificile, şi viceversa. Cu alte cuvinte, rezultatele înregistrate pentru grupul martor sunt în concordanţă cu cea ce s-ar putea aştepta. Schimbările pozitive în grupul pe dietă sunt de asemeni subliniate de schimbările semnificative pentru elementele specifice evaluate.

Studiul actual demonstrează o reducere a comportamentului autist şi o creştere a capacităţilor comunicative pentru copiii în grupul pe dietă. Reducerea comportamentului autist şi o creştere a abilităţilor de comunicare, oferă copiilor posibilitatea de a învăţa într-un mod mai eficient. Considerăm rezultatele studiului promiţătoare pentru grupul de copii cu autism şi anomalii ale peptidelor urinare. De asemeni considerăm rezultatele încurajatoare pentru noile studii care au nevoie de a fi dirijate în acest domeniu al intervenţiei.

DESPRE AUTORI

Ann-Mari Knivsberg, PhD, este profesor asociat de pedagogie specială la Colegiul Universităţii Stavanger în Norvegia. Înteresele şi cercetarea ei includ copiii cu autism, tulburări de antenţie / deficit de hiperactivitate (ADHD) şi dislexie. Karl-L. Reichelt, PhD, este cercetător senior în neurochimie la Spitalul Naţional al Universităţii din Oslo. Obiectivul său principal de cercetare este rolul peptidelor ca mediatori al disfuncţiei în tulburările psihiatrice şi neurologice, şi de asemeni natura, funcţia şi utilizarea inhibitorilor endogeni şi de creştere a ţesuturilor specifice (de asemeni peptidele N-substituite). Torleiv Høien, PhD, este profesor de pedagogie specială la Colegiul Universităţii Stavanger în Norvegia şi dirrector al Fundaţiei de Cercetare a Dislexiei, Cercetarea sa este în primul rând în domeniul incapacităţii de a citi. Magne Nødland, MA, este lector în pedagogie specială. Cercetarea şi obiectivele sale se focalizează pe copii cu incapacităţi de dezvoltare, cum ar fi autismul şi ADHD-ul, şi efectul intervenţiei dietetice pentru aceşti elevi.

Adresa: Ann-Mari Knivsberg, Center for Reading Research, Stavanger University College, PO Box 8002, N-4068 Stavanger, Norway; e-mail: ann-mari.knivsberg@slf.his.no

NOTA AUTORILOR

Dorim să exprimăm recunoştinţa noastră părinţilor copiilor participanţi, şi recunoştinţa noastră pentru sprijinul financiar de la consiliul districtual al Rogaland, Sigval şi trustul public Nanki Bergesen, şi Seim Family Foundation.

REFERINŢE: vezi sursa

comportament autist; dietă; autism

SURSA: Effect of a Dietary Intervention on Autistic Behavior