Reactivarea capacităţii de autovindecare dintr-o perspectivă neurobiologică

neurobiologie, vindecare, salutogeneză, autovindecare

ARTICOLE RECOMANDATE

• Universul interconectat – Steaua Sirius si montajul nostru electric

AUTORI: Neurobiolog Gerald Hüther, psihoterapeut Ingrid Flaig

1. Rezumat
2. Introducere: întreaga vindecare este în esenţă autovindecare
3. Obstrucţionarea proceselor de autovindecare
4. Reactivarea capacităţii de autovindecare
5. Relevanţa culturii în reactivarea capacităţii de autovindecare
6. Implementarea şi obstacolele ei
7. Referinţe

_{SUS ∧}

1. Rezumat

^{JOS ∨}

Dintr-o perspectivă biologică, întreaga vindecare este autovindecare. Intervenţiile medicale pot doar sprijini acest proces, dar nu îl pot cauza. Capacitatea de autovindecare a individului, poate fi cu uşurinţă blocată acut prin stres şi anxietate, sau cronic prin credinţe şi tipare mentale în cortexul frontal, care blochează calea către puterile autovindecătoare ancorate în trunchiul cerebral. O combinaţie a intervenţiilor cognitive şi emoţionale este necesară pentru schimbarea tiparelor mentale. Intervenţiile medicale vor avea succes pe termen lung, când un medic va reuşi să creeze o relaţie de încurajare cu pacientul său, permiţându-i acestuia să-şi întărească sentimentul de coerenţă. Familiarizarea cu diferenţele şi/sau similitudinile culturale, şi cunoaşterea unei modalităţi de abordare într-o manieră care determină încredere, este esenţială pentru succesul acestui proces.

Sistemele medicale ale lumii occidentale industriale, nu sunt (încă) angrenate către formarea acestor structuri, şi asigurarea instruirii necesare pentru această schimbare de abordare, dar există speranţa că potenţialul enorm de reducere a costurilor prin astfel de măsuri, vor activa paşii necesari.

_{SUS ∧}

2. Introducere: întreaga vindecare este în esenţă autovindecare

^{JOS ∨}

Boala apare fiindcă capacitatea înnăscută a unui organism de a aborda corespunzător perturbările dezechilibrului său interior, este depăşită. În astfel de condiţii, pentru a restabili acest echilibru, sunt activate diverse reacţii extreme. Dacă acest lucru nu este îndeplinit, activarea lor pe termen lung va conduce către transformări maldaptative (în primă fază funcţionale, iar în timp de asemeni structurale). Odată stabilite, astfel de modificări structurale sunt îndeosebi dificil de inversat. Conduc către procese adaptative secundare, care le consolidează treptat pe cele primare. Astfel organismul trece într-o stare de răspuns vegetativ limitat, şi o flexibilitate scăzută a organizării interne, definită fiind ca boală cronică. În astfel de cazuri, reacţiile de autoreechilibrare a unui organism, sau altfel spus, capacitatea lui de autovindecare, sunt suprimate. Capacitatea lui de a recunoaşte perturbarea primară, şi de a restabili echilibrul cu măsuri adecvate, este limitată de modificări reactive declanşate de cea primară. Fie aceasta nu este recunoscută corespunzător, fie reacţiile rămân inadecvate.

Intervenţiile medicale ar putea contribui la corectarea modificărilor funcţionale şi/sau structurale, reactivând astfel procesele benefice de restructurare şi reorganizare. Ar putea de asemeni contribui la reducerea gradului şi intensităţii reacţiilor maladaptative, în faţa unei perturbări primare a organizării interne a unui organism. Factorul critic pentru recuperarea unui individ dintr-o astfel de boală, este implicarea lui în intervenţiile medicale. Prin urmare, procesul de vindecare depinde de credinţa individului în capacitatea organismului său de a activa capacitatea sa de autovindecare. Fiindcă întreaga vindecare este un proces de autovindecare, arta medicală este mai presus de toate, găsirea unui mod de a sprijini tocmai aceste puteri de autovindecare ale pacienţilor.

În trecut, importanţa mecanismelor reglatoare nervoase centrale pentru controlul integrativ al proceselor fizice, a fost profund subestimată. Mecanismele reglatoare nervoase centrale responsabile pentru controlul integrativ şi coordonarea funcţiilor organismului, sunt localizate în ariile originare şi mai profund încorporate ale creierului, în special trunchiul cerebral. Aceste reţele neuronale şi circuite de control, sunt deja stabilite în faza prenatală. Rămân fragile şi vulnerabile la influenţele nivelurilor superioare, limbice, corticale, şi în special prefrontale (Hüther, 2006).

_{SUS ∧}

3. Obstrucţionarea proceselor de autovindecare

^{JOS ∨}

Frica şi anxietatea sunt de departe cele mai puternice sentimente, interferând cu o reglare echilibrată a funcţiilor organismului, prin activarea reţelelor neuronale în sistemul limbic, în special a amigdalei, care în schimb dezechilibrează reacţiile de criză ale trunchiului cerebral pentru situaţiile de supravieţuire în condiţii dificile. Dacă şi în ce măsură modificările percepute ale echilibrului său interior, precum anumite simptome ale unei boli, provoacă pacientului reacţii anxioase, depinde de modul în care îşi evaluează aceste percepţii. Această evaluare este întotdeauna subiectivă şi bazată pe experienţele anterioare ale pacientului (Hüther, 2004).

Experienţele subiective sunt ancorate în cortexul prefrontal ca reţele neuronale şi circuite de control strâns corelate cognitiv, emoţional şi fizic. Sunt reprezentate ca o anumită amintire sau imagine, corelată cu un sentiment anume sau reacţie fizică (markeri somatici). Experienţele pe care cineva le-a avut în situaţii similare, sunt integrate în cortexul prefrontal în cea ce este numit tipar mental personal.

Acestea sunt metareprezentări ale experienţei personale subiective ancorate în cortexul prefrontal, precum şi baza pentru evaluările subiective pentru tot cea ce se întâmplă respectivei persoane. În cazul unei boli, aceasta ar fi percepţia subiectivă a unei schimbări la nivelul fizic. Funcţie de acest tipar mental bazat pe experienţă, persoana ar putea reacţiona cu anxietate sau stres, acordând atenţie simptomelor sau suprimându-le şi negându-le, consultând sau nu un medic, urmând sau refuzând un anumit tratament – şi în ultimul rând dar nu mai puţin important, să creadă în recuperare şi să facă un efort în această direcţie.

Odată ancorate în cortexul prefrontal, aceste tipare mentale pot fi cu mare dificultate transformate. Dat fiind că sunt corelate cu emoţii şi reacţii fizice, o abordare cu intervenţii pur cognitive (informaţii, instrucţiuni, descrieri etc.), are rareori efecte de durată, cu excepţia cazului când componentele emoţionale ale reţelelor fundamentale în cortexul prefrontal, sunt simultan activate. În mod similar, intervenţiile emoţionale (atenţia, empatia, îngrijirea) nu oferă rezultatele dorite, atâta timp cât părţile cognitive ale acestor reţele interconectate, nu sunt în acelaşi timp activate. Tiparele mentale pot fi sustenabil transformate, doar invitând şi încurajând pacientul respectiv să fie deschis spre o experienţă nouă, diferită. Capacitatea unui medic de a invita şi încuraja un pacient să se implice într-o nouă experienţă, depinde chiar de atitudinea şi tiparul său mental. Tiparul mental al medicului, hotărăşte dacă intervenţia lui terapeutică va provoca o schimbare a tiparului mental al pacientului, şi prin urmare un efect de reactivare pentru capacitatea de autovindecare a pacientului, sau dacă va eşua să facă acest lucru.

În cultura noastră gândirea este încă considerată a fi principala funcţie a creierului uman. Maxima lui Descartes, ‘cogito, ergo, sum‘, „Cuget, deci exist”, este esenţa şi originea acestei idei. Cercetări neurobiologice recente, oferă tot mai multe provocări pentru această convingere. După cum s-a demonstrat de către neurobiologi, creierul nostru se autostructurează înainte de orice, conform modelelor de semnal transmise de către organism către creier, în fazele incipiente ale dezvoltării. Astfel, experienţele fizice controlează organizarea modelelor reţelelor sinaptice în ariile profunde ale creierului, cele dintâi formate. Sarcinile primare ale acestor arii cerebrale dezvoltate în fazele embrionare, precum şi în stadiile copilăriei de început, sunt de a integra, coordona şi armoniza diverse procese în organism. Ceea ce creează pentru copil o bază de raportare la mediul său de viaţă, în special cu părinţii lui psihologici. Și doar atunci experienţele obţinute din aceste relaţii, devin factorul determinant pentru modelele reţelelor neuronale care se formează în cortex. Acesta este momentul când raportarea la lumea înconjurătoare, în special părinţii psihologici, devine cea mai importantă sarcină pentru creierul în curs de dezvoltare (Hüther, 2006).

Gândirea nu joacă vreun rol în aceste stadii incipiente ale dezvoltării creierului; creierul se autostructurează exclusiv conform experienţelor fizice pe care copilul le trăieşte, precum şi din experienţe avute prin raportarea directă cu persoane şi obiecte din mediul de viaţă personal. Doar când copiii învaţă să vorbească, şi simultan să dezvolte capacitatea pentru gândire simbolică, propriile gânduri, idei şi convingeri, devin o forţă structurantă în dezvoltarea ulterioară a modelelor circuitelor neuronale, în ariile corespunzătoare extrem de complexe şi cu dezvoltare lentă ale cortexului, în special cortexul prefrontal. Aceste gânduri, idei şi credinţe, au rolul de a stabiliza orice ar considera un individ că îl defineşte; orice experienţa l-a învăţat că ar fi important, necesar şi util pentru păstrarea identităţii proprii (Hüther, 2004).

Acum putem înţelege adevăratele consecinţe ale viziunii lui Descartes, ‘Gândesc, deci exist’. Orice am experimentat pentru a-mi stabiliza propria identitate prin procesul gândirii, va înceta automat să mai exsiste, când mă voi opri să gândesc. Ideea propriului meu ‘Eu‘ hrănit prin nimic altceva decât propria gândire, dispare. Ceea ce rămâne, sunt părţile propriei mele identităţi, nesusţinute de propria gândire. Sunt părţi formate prin cea ce am experimentat, fizic şi direct, raportat la ceilalţi oameni şi lumea din jurul nostru. Este un sentiment eliberator să reîntâlnim sinele autentic, renunţând la gândirea centrată pe ego.

În cultura noastră doar câţiva oameni au experimentat acest sentiment. Cei mai mulţi dintre noi suntem prea speriaţi să nu ne pierdem pe noi înşine în procesul renunţării.

_{SUS ∧}

4. Reactivarea capacităţii de autovindecare

^{JOS ∨}

Orice fiinţă umană comandă o serie largă de mecanisme, reacţii şi modele comportamentale, care fac trimitere către diferite nivele şi contribuie pe căi specifice la refacerea unui echilibru intern perturbat.

Fără aceste puteri autovindecătoare, nicio rană nu s-ar vindeca, nicio infecţie nu ar fi învinsă, nimeni nu s-ar mai recupera după o operaţie – cu alte cuvinte nu ar mai fi convalescenţă după boală. Fiecare pacient deţine această capacitate interioară de autovindecare, care poate fi suprimată şi prevenită să se desfăşoare, când pacientul cultivă anumite gânduri sau idei precum cele descrise în secţiunea anterioară. Ceea ce o persoană a experimentat de-a lungul vieţii sale, cum evaluează subiectiv aceste experienţe, şi tipul şabloanelor mentale dezvoltate în consecinţă, decide dacă puterea de autovindecare a unui pacient va fi sau nu reactivată.

Cunoscând acest lucru, devine evident că intervenţiile medicale se vor dovedi eficiente şi durabile, când vor fi focalizate pe sprijinirea eficientă şi/sau reactivarea capacităţii de autovindecare a pacientului (Antonovsky, 1987; Dörner, 2003).

Dintr-o perspectivă neurobiologică, obiectivul principal trebuie să fie transformarea acelor idei, atitudini şi tipare mentale care sunt ancorate în cortexul prefrontal, şi care suprimă reactivarea capacităţii de autovindecare a organismului. Reţelele neuronale ale cortexului prefrontal şi modelele circuitelor sinaptice care formează bazele acestor idei, atitudini şi tipare mentale, sunt dezvoltate mai târziu în viaţa unei persoane, faţă de reţelele şi circuitele neuronale responsabile pentru reglarea proceselor fizice, care sunt încorporate în zonele originare ale creierului inferior poziţionate (Hüther, 2006). Ceea ce explică de ce este posibilă reactivarea capacităţii de autovindecare suprimate a pacientului, doar când acesta reuşeşte să recupereze ceva ce pierduse, sau când reuşeşte să se reconecteze cu ceva pierdut sau întrerupt.

Practic vorbind, aceasta înseamnă că pacientului trebuie să i se ofere oportunitatea de a experimenta ceva care-i va întări sentimentul său de coerenţă. Experienţa de a nu fi conectat sau superimpus de situaţii, face trimitere către propriile experienţele iniţiale de coerenţă, de conectare şi de a fi capabil să creeze – făcute în faza prenatală, sau în frageda copilărie.

Există o serie largă de intervenţii terapeutice la care un pacient poate fi invitat, încurajat şi inspirat să se implice şi să le respecte. Sarcina medicului este să afle pentru fiecare caz individual, care din ele sunt cele mai potrivite, funcţie de experienţele pacientului şi tiparele mentale rezultante. Studiile au confirmat eficienţa unor serii de intervenţii terapeutice precum diverse tehnici de relaxare (Benson, 1976; Dusek et al., 2006), proceduri de îmbunătăţire a autoreglării (Kabat-Zinn et al., 1986; Miller & Rollnick, 2002), tehnici de meditaţie (Kabat-Zinn et al., 1992; Astin, 1997; Davidson 2003), precum şi diverse procese pentru transformarea tiparelor mentale şi a atitudinilor create pentru Managementul Schimbării Stilului de Viaţă (Ornish et al., 1988; Michalsen, 2005).

_{SUS ∧}

5. Relevanţa culturii în reactivarea capacităţii de autovindecare

^{JOS ∨}

Descoperiri neurobiologice sprijină abordarea salutogenetică a lui Aaron Antonovsky (Antonovsky, 1987). În această abordare, el face diferenţa între două componente majore, Resursele Generale de Rezistenţă (RGR) şi Senzaţia de Coerenţă (SC). RGR sunt factori biologici, materiali şi psihologici, care permit indivizilor şi/sau grupurilor să-şi perceapă vieţile ca având substanţă şi logică, având o intrigă de-a lungul căreia pot avea o interpretare. Astfel de factori sunt educaţia, bogăţia materială, apartenenţa la un mediu stabil, respectul de sine, inteligenţa, şi capacitatea de a se implica în altceva decât propria persoană, tradiţiile, capacitatea de conectare etc. Aceste resurse permit unei persoane să se adapteze mai uşor la situaţii problematice precum stresul şi boala, să neutralizeze perturbările interne ale organismului, fără a recurge la modificări neadaptative.

Când se pune problema implicării într-un proces terapeutic, conform lui Antonovsky (Antonovsky, 1987), Senzaţia de Coerenţă (SC) a unui pacient este critică pentru rezultatul obţinut. SC este un proces flexibil, care implică o serie de strategii de adaptare pentru a garanta supravieţuirea şi a genera starea de sănătate. Antonovsky o defineşte ca o orientare globală care exprimă gradul în care cineva, are un sentiment general persistent şi totuşi dinamic de încredere că:

(1) stimulii proveniţi din mediile interne şi externe ai parcursului vieţii sunt structuraţi, predictibili şi explicabili;
(2) resursele sunt individual disponibile pentru satisfacerea necesităţilor impuse de stimuli; şi,
(3) aceste necesităţi sunt provocări care se pretează alocării de resurse şi implicare (Antonovsky, 1987).

În contextul medicinei şi vindecării, acest lucru implică faptul că medicii trebuie să cunoască cum pot stimula şi aprofunda SC a pacienţilor, dacă urmăresc favorizarea sănătăţii decât combaterea bolii. Pentru a-şi ajuta pacienţii să înţeleagă (1), să controleze (2), şi să găsească un sens pentru ce li se întâmplă (3), trebuie să aibă în vedere diferenţele culturale.

Cerinţele fundamentale pentru nivelarea diferenţelor culturale, sunt sensibilitatea şi conştiinţa de sine: înţelegerea altor comportamente şi moduri de gândire, precum şi abilitatea de exprimare a propriului punct de vedere într-o manieră transparentă, cu scopul de a fi înţeles şi respectat păstrând flexibilitatea când acest lucru este posibil, şi unde este necesar, claritatea. Este un echilibru adaptat situaţional între patru părţi:

• cunoaştere (despre alte culturi, oameni, popoare, comportamente…),
• empatie (înţelegerea sentimentelor şi nevoilor altor oameni),
• încrederea în sine (cunoaşterea obiectivelor, punctelor forte şi slăbiciunile, stabilitatea emoţională),
• identitatea culturală (cunoaşterea propriei culturi).

Iată câteva exemple de diferenţe culturale:

• În America precum şi în ţarile arabe, de obicei pauzele dintre cuvinte nu sunt prea lungi, în timp ce în India şi Japonia pot da cuvintelor vorbite un sens contradictoriu.
• Tăcerea prelungită este percepută drept foarte confortabilă în India, Indonezia şi Japonia, până la punctul în care conversaţia inutilă este considerată o impoliteţe şi un semn al lipsei de autocontrol. În orice caz, unii din Europa, America de Nord şi Australia, s-ar putea simţi de parcă s-ar fi făcut o gafă, provocând astfel insecuritate şi jenă.
• În multe culturi de pe mapamond, evitarea contactului vizual sau privirea îndreptată în jos într-o discuţie cu părinţii, o persoană în vârstă, sau cu un statut social mai ridicat, este un semn de respect. Sau dimpotrivă, în alte culturi un astfel de limbaj corporal poate fi interpretat ca decepţie, plictiseală, dezinteres sau ruşine (din postura făptuitorului).
• În India să arăţi cuiva palma mâinii, este văzut ca un gest de binecuvântare a celuilalt, cel mai frecvent făcut de vârstnici. Cele mai multe zeităţi hinduse şi budiste sunt descrise arătând palma mâinii drepte, în timp ce în alte ţări est-europene este considerat un gest nepoliticos. Similară este utilizarea mâinii ca semnal adresat cuiva ca să se apropie. Îndoirea degetului arătător cu palma în sus este ceva ce trebuie evitat în anumite culturi, şi înlocuit cu o mişcare de tragere a mâinii, cu palma orientată în jos sau în sus.

Un alt aspect important prin care culturile diferă, este contextul. În unele culturi precum cea chineză, partea implicită a comunicării este critică, implicând recepţionarea şi înţelegerea informaţiei de către participanţi, aceasta nefiind oferită verbal. În schimb în ţările germanice, capacitatea de a te exprima în cuvinte precise şi corecte, este considerată ingredientul vital pentru o bună comunicare.

Conform lui Edward T. Hall (Hall, 1989), problema contextualizării necesită o decizie asupra a cât de multă informaţie se poate presupune că deţine cealaltă persoană asupra unui subiect dat. Se pare că toate culturile îşi poziţionează membrii de-a lungul unei scale contextuale, iar una din marile strategii de comunicare, fie că ne adresăm unei singure persoane sau unui întreg grup, este de a determina nivelul real al contextului comunicării unui individ. A oferi oamenilor informaţii de care nu au nevoie, înseamnă să-i „priveşti de sus”; iar să nu le oferi suficiente informaţii, înseamnă mistificare. Ceea ce este remarcabil la fiinţele umane, este că fac aceste ajustări de la sine, şi în majoritatea cazurilor reuşesc să producă un procent ridicat de mesaje adecvate. Aici iar regulile diferă de la o cultură la alta, de aşa manieră încât se poate deduce prin nivelul de contextualizare, că cea ce „ei” nu înţeleg, ar putea fi considerată o insultă, chiar dacă ipoteza ta este corectă.5

Societăţile de context inferior văd stabilitatea în reguli şi regulamente, decât în relaţiile umane (Hall, 1989). Limitând formarea relaţiilor între pacienţi şi medicii lor conform principiului fals, „timpul înseamnă bani”, înaintăm pe drumul depersonalizării, reducând feedbackul către un minim, şi scăzând nivelul de congruenţă, care în schimb ne împiedică să construim relaţii stabile.

Percepţia timpului nu variază cultural doar de la ţară la ţară, dar de asemeni şi funcţie de vărstă (Hall, 1989). În articolul său, „Boala de context superior, într-o lume de context inferior” (Hallenbeck, 2006) accentuează că modul cum este perceput timpul, constituie de asemeni o diferenţă culturală, cum ar fi între pacienţii în vârstă, şi personalul medical tânăr. Studiile au arătat că pentru pacienţii în vârstă, clinicienii tineri se mişcă atât de repede, încât devin virtual invizibili, în timp ce clinicienii tineri atât de rapizi, ajung să-i perceapă pe cei lenţi ca statui decât ca fiinţe umane vii.

Aceste studii indică de asemeni că adeseori clinicienii au atât de puţin timp, încât tind mai mult să vorbească decât să asculte cea ce un pacient are de împărtăşit. Pare evident că în aceste cazuri, diferenţa de percepţie a timpului determină pentru ambele părţi o comunicare nesatisfăcătoare – medicul nu poate fi sigur dacă informaţia lui a fost înţeleasă, iar pacientul rămâne cu întrebări, observaţii şi temeri (Hallenbeck, 2006).

Dacă un pacient nu este tratat cu respect, nu este ascultat şi înţeles de către medicul său, determină o relaţie lipsită de încredere, aceeasta fiind cheia pentru acceptarea unei invitaţii spre o nouă experienţă. În universul medical occidental, există un dezechilibru de putere între un medic şi pacientul său. Acest lucru este inerent în sistemul nostru medical, unde expertul ştie cel mai bine, iar pacientul se presupune că va urma recomandarea expertului. Această situaţie lasă medicului responsabilitatea structurării procesului şi dezvoltării unei relaţii favorabile reactivării capacităţii de autovindecare a pacientului. Experienţa interculturală şi aptitudinea rezultantă prin care este creată o legătură empatică peste diferenţele culturale, sunt elemente esenţiale pentru consolidarea încrederii. Conştientizarea propriei identităţi culturale, reuşind astfel acceptarea diferenţelor culturale fără judecare şi prejudecăţi, permite medicului să se implice ca persoană, nu doar ca „expert”.

Deşi industrializarea medicală şi trendul către specializare (Rees, 2008), fac mai dificilă implicarea medicilor pentru pacienţii lor, comunicarea rămâne un factor critic. Comunicarea definită ca proces prin care atribuim şi transmitem semnificaţii, într-o încercare de a crea o interpretare comună, necesită un vast repertoriu de aptitudini în procesarea intrapersonală şi interpersonală: ascultare, observare, vorbire, chestionare, analiză şi evaluare. Pentru a o face să funcţioneze dincolo de culturi, instruirea interculturală ajută în mare măsură. Însă principalul ingredient, indiferent de diferenţele de cultură, vârstă, sex, biografie personală, este empatia, definită de Carl Rogers (1959) drept „perceperea cu acurateţe a cadrului intern de referinţă al celuilalt, şi cu componentele emoţionale şi semnificaţiile care îi aparţin, ca şi cum ar fi fost aceeaşi persoană, dar fără a omite vreodată condiţia ‘ca şi cum’. Prin urmare, problema este de a simţi durerea sau plăcerea celuilalt aşa cum o simte el, şi perceperea cauzelor după cum le percepe tot celălalt, dar fară a pierde vreodată din vedere ideea că totul se întâmplă ca şi cum eu am fost rănit sau satisfăcut samd.”

Empatia permite fiinţelor umane să fie conectate pe un nivel foarte profund. Studentul Rosenberg Rogers a dezvoltat un proces în patru paşi, pe care îl numeşte Comunicare Nonviolentă (CNV), şi care asigură o structură precum şi un context pentru comunicarea empatică.

CNV se focalizează pe:

• percepţia riguroasă,
• exprimarea eficientă a nevoilor noastre şi aspectele personale care ne atrag atenţia asupra acestor nevoi,
• descoperirea unor strategii inteligente pentru satisfacerea nevoilor noastre într-o manieră echilibrată cu cele ale altora
• recunoaşterea emoţiilor şi nevoilor comune, universale, care unesc toate fiinţele umane.

Unul din beneficiile majore ale utilizării CNV, este că întăreşte certitudinea că toate fiinţele umane se raportează la aceeaşi colecţie universală de sentimente, oferind un fundament pentru înţelegerea bazată pe experienţa comună. Deşi orice sentiment specific ar putea fi declanşat pentru o persoană, de stimuli diferiţi de cei care ar declanşa acelaşi sentiment pentru alta, aproape oricine se poate raporta la certitudinea simplă a experienţei unei alte persoane pentru orice alt sentiment. Deci când oamenii sunt angajaţi în comunicare focalizată pe conectarea cu ceilalţi, sau dacă implică subiecte personale delicate, au mai multe şanse să obţină înţelegerea deschizându-se vulnerabil în ce priveşte emoţiile lor umane comune, decât explicându-şi gândurile. În timp ce gândurile au cu siguranţă un rol important în vieţile oamenilor, iar exprimarea lor este foarte utilă, în multe situaţii legăturile umane sunt mai energic construite prin sentimente decât prin gânduri. Când oamenii îşi exprimă gândurile, aceste gânduri sunt de asemeni produsul culturii celui care vorbeşte. După cum se întâmplă cu sentimentele, nevoile umane sunt cel mai frecvent universal comune, deci oferă în mod similar o sursă decisivă pentru fundamentul comun pe care se poate construi înţelegerea. În timp ce oameni diferiţi sau cei din culturi diferite ar putea face uz de strategii foarte diverse, sau ar putea folosi resurse diferite pentru a satisface aceleaşi nevoi, cei mai mulţi oameni se pot raporta ei înşişi la nevoile comune, indiferent de fundamentul lor cultural.

Pentru mai mult de două decenii, Rosenberg a practicat CNV ca mediator în multe zone de conflict, precum Orientul Mijlociu sau fosta Iugoslavie în anii ’90. Procesul pe care l-a creat îl ajută să depăşească barierele culturale şi să creeze o înţelegere între culturi diferite. Astfel, se poate presupune că CNV în combinaţie cu aptitudinile elementare de comunicare interculturală, va fi de ajutor medicilor în stabilirea genului de relaţie cu pacienţii necesară pentru reactivarea capacităţii de autovindecare.

_{SUS ∧}

6. Implementarea şi obstacolele ei

^{JOS ∨}

Există un considerent pentru care problema suprimării şi/sau reactivarea capacităţii de autovindecare a unui pacient, nu este încă recunoscută şi adresată nici în şcolile noastre medicale, dar nici în practica medicală. Această schimbare extremă de abordare, ar provoca probleme considerabile în sistemele medicale actuale ale ţărilor industrializate occidentale (Sobel, 2000). Reactivarea capacităţii de autovindecare a unui pacient, necesită o cunoaştere aprofundată a biografiei unei persoane. Medicul implicat are nevoie de suficient timp pentru a afla experienţele trăite de un pacient, şi ce idei şi convingeri, ce atitudini şi tipare au rezultat din aceste experienţe. Acest proces poate avea loc, doar când există o relaţie personală între medic şi pacientul său, caracterizată de încredere reciprocă. Aceasta se poate dezvolta când medicul întâlneşte pacientul de pe poziţii egale, cu interes autentic, deschidere şi apreciere, fără a fi influenţat de diagnostice sau aspecte materiale. Acest lucru este vital pentru ca medicul să aibă succes invitând pacientul să fie deschis şi pregătit pentru noi experienţe. Pacientul trebuie să renunţe la falsele aşteptări şi prejudecăţi actuale negative. Medicul în schimb trebuie să învingă autoconceptele învechite, precum şi judecăţile şi evaluările premature. Ceea ce este cu adevărat nevoie, este empatia sinceră şi o înţelegere a situaţiei pacientului.

Medicii lucrează în schimb sub presiunea costurilor şi a timpului, într-un sistem care-i constrânge să pună diagnostice şi să clasifice, cea ce le impune să fie acoperiţi legal, necunoscând suficient principiile salutogenezei. La ora actuală, aceştia sunt factori critici, care nu permit medicilor să se focalizeze pe reactivarea capacităţii de autovindecare a acelor pacienţi.

Totuşi, există speranţă ca situaţia se va schimba. Pe de o parte, există o întreagă serie a disciplinelor medical-terapeutice, incluzând medicina minte-corp precum şi naturopatia, care sunt explicit orientate pe reactivarea capacităţii de autovindecare a pacienţilor. Pe de altă parte, presiunea tot mai mare a costurilor din sistemele noastre de sănătate, ne va obliga să căutăm potenţial suplimentar de amortizare a costurilor – până acum neglijat – în domeniul tratamentelor medicale pe termen lung. Ar fi rezonabil să anticipăm că potenţialul enorm de amortizare a costurilor care se găseşte într-o reactivare mai sustenabilă şi eficientă a capacităţii de autovindecare a pacienţilor, nu mai poate fi ignorat.

_{SUS ∧}

7. Referinţe

În comentarii