TIMPUL: marea spaimă a omului
ARTICOLE RECOMANDATE
AUTOR: psiholog Szendi Gábor
Traducere din limba maghiară: Iulian Cioca; iulian.cioca[at]yahoo dot com
Spaima cea mai mare a omului, nu este diavolul, nici vreun extraterestru gelatinos, cât timpul. Timpul, fără întrerupere, curge, zboară, fuge, presează. Suntem sclavii timpului, mereu cu ochii pe dispozitivul diabolic ale carui arătătoare se deplasează nemilos înainte. Clipa pierdută, termenul limită depăşit, tinereţe irosită, vremuri fericite demult apuse, viaţă sacrificată, ultima oră. Ne expiră timpul, îl pierdem, îl furăm pe al altora sau ne este nouă furat, şi din acest motiv, nu mai avem timp de nimic.
Omul a inventat timpul, şi din cauza lui este nefericit. Dar nu timpul fizic este sursa reală a suferinţei noastre, cât experienţa lui.
Trecutul
Să începem cu faptul că trecutul nici nu există. Sigur că sunt albumele cu fotografii, iar amintirile sunt întradevăr înşirate acolo, în trecut. Cu toate acestea, trecutul nu există ca timp, ci doar prin urmele lăsate. Trecutul este ficţiune, trecutul este iluzie. Dacă trecutul a fost grozav, nu obişnuim să filosofăm asupra lui. De regulă, sunt probleme cu trecutul, dacă s-au petrecut lucruri apăsătoare, am trăit pierderi dureroase, dacă ne amintim de nemulţumiri, suferinţe şi singurătate. Secolul 20 a fost secolul psihologiei, apărând teorii explicative caracteristice, care au pătruns adânc în cultura noastră. Psihologia explică formarea personalităţii prin intermediul evenimentelor trăite, tot în evenimentele din trecut, văzând şi sursa anxietăţilor şi bolilor sufleteşti.
Tată alcoolic, mamă dificilă, părinţi divorţaţi, traume, colegi de şcoală sfidători, sărăcie, remuşcări. Dar au fost. Au trecut şi nu mai există. Atunci când evocăm trecutul unui prieten sau la psiholog, îl retrăim, îl înţelegem, sau dimpotrivă, ne încătuşează, atunci totul este o iluzie, comportament simbolic. Ne purtăm de parcă trecutul ar exista. În realitate, aici şi acum, în sufletul nostru există doar impresii. Dar dacă trecutul nu există, atunci cum este posibil să ne determine fundamental comportamentul, modul de gândire, frământările, stima de sine, sau chiar mai mult, visele. Cum poate să doară o palmă, când obrazul care a primit-o nici nu mai există, având în vedere că pielea feţei se schimbă în totalitate în 7 ani? Cum poate să ne fie ruşine pentru o acţiune de-a noastră, când poate nici nu mai trăiesc acei faţă de care ne simţim vinovaţi? Cum de încă poate fi dureros faptul că am fost excluşi din colectivul clasei, când deja suntem demult adulţi? Parcă ar exista trecutul, dar nu există. Nu ne putem întoarce în prima încăpere ca la muzeu, să revedem tablourile. Doar ne luptăm cu urmele trecutului. Dacă brusc am deveni amnezici, dacă am putea face în aşa fel de parcă nici nu am fi primit acea palmă, nici nu am fi comis fapte de care să ne fie ruşine, şi toată lumea din clasă ne-ar fi iubit, atunci nici n-am avea vreo problemă cu aceste amintiri. Deci nu cu trecutul avem o problemă, ci cu amintirile.
Amprenta trecutului. Dacă vedem o statuie, nu o privim ca pe rezultatul unui efort artistic de durată, dar vedem sculptura prin propria existenţă şi semnificaţie. Sculptura există aici şi acum, nu analizăm mâna statuii, piciorul şi capul, după felul în care au fost formate, dar le luăm pur şi simplu aşa cum sunt, şi atât. Cum au fost ele sculptate nu este important. Sufletul, personalitatea, există aici şi acum. S-au format la fel ca statuia, iar acum există. Este ceva funcţional. Sufletul este de fapt funcţionarea de ”aici şi acum” a creierului. Prin modul său de funcţionare, creierul uman adună informaţiile obţinute prin cele cinci simţuri, le evaluează, le stochează, şi se modifică pe baza acestora. Dacă omul a trăit într-un mediu periculos, pentru că tatăl venea seară de seară acasă clătinându-se din cauza băuturii, acel om s-a format anxios şi suspicios. Creierul său a învăţat cum trebuie să trăiască într-un mediu periculos. Dacă omul însă a avut o copilărie fericită şi părinţii îl încurajau mereu, creierul său a învăţat cum trebuie să trăiască într-un mediu primitor şi inspirator. Două procese de învăţare diferite, au ca rezultat două moduri de funcţionare a creierului foarte diferite. Experienţele diferite au format doi oameni diferiţi. Dar nu acesta e esenţialul, că trecutul lor e diferit, dar că aici şi acum sunt diferiţi.
În consecinţă, trecutul este de fapt prezentul, modul real de funcţionare din prezent. Aici şi acum detestăm când alţii sunt incorecţi cu noi, şi nu trecutul provoacă asta, cât faptul că noi acum suntem astfel. Trecutul este doar explicaţie, justificare, interpretare. Aici şi acum amintirile există pentru ca noi să ne înţelegem şi să ne putem interpreta reacţiile. Trecutul nu există decât pentru a explica comportamentul şi modul nostru de gândire prezent. Trecutul prezintă interes doar ca proces de formare. Cât de adevărată este această afirmaţie, o demonstrează faptul că în urma aceloraşi experienţe din trecut, sunt formaţi oameni complet diferiţi.
Nu vă place trecutul?
Ce ne-ar putea împiedica să modificăm statuia? Nimic. Și ce ne poate opri din a schimba aici şi acum modul nostru de funcţionare? Doar noi suntem obstacolul. Nu credem în faptul că este posibil. Avem experienţa de a fi într-un anume fel, şi credem că este ceva stabil, un lucru imposibil de schimbat. Dacă însă am pune întrebarea ce ne împiedică să ne amintim altfel, aţi răspunde îndată că asta ar fi autoamăgire, te minţi pe tine însuţi. Rescrierea amintirilor? Cum să nu. Asta este amăgire. Mi-ar face plăcere să demonstrez că nu este aşa. Amintirile sunt pe de-o parte imagini, impresii, sentimente, pe de altă parte interpretarea evenimentelor din trecut. Reamintirea este un lucru subiectiv.
Să considerăm cazul unui bărbat care a fost umilit toată copilăria lui, dar mai târziu a devenit un om de succes. Dar încă îl doare trecutul. Dacă se gândeşte la asta, i se pare nedrept trecutul şi din acest motiv suferă. Îl întrebăm de ce este atât de neplăcută această amintire. În ultimă instanţă mulţi oameni au fost umiliţi de-a lungul vieţii, şi mulţi aproape că nici nu-şi amintesc de ea. Răspunde că motivul este acela că neputând atunci să aibă încredere în el însuşi, a crezut că era lipsit de şansă. Să-l întrebăm totuşi cum de a obţinut în cele din urmă succesul. Se gândeşte, şi răspunde că a vrut să le demonstreze că valorează şi el ceva. Bun. Deci din amintirile copilăriei a fost omis un lucru important: de fiecare dată când era umilit, s-a născut în el o determinare puternică, iar asta l-a condus spre succes. Îl rugăm să se vizualizeze ca un copil în situaţia de a fi umilit, dar acum să nu simtă ruşine, cât o puternică determinare şi conştiinţă de sine, şi să spună în sinea lui: ”Sfidaţi-mă, vom vedea noi la urmă cine râde mai bine”. Bărbatul îşi retrăieşte altfel amintirile, trecând printr-o schimbare deosebită. Interesant, dar spune că nu se mai simte un ratat, cât un invingător. Este capabil să experimenteze acest sentiment înălţător pe care îl simte acum, din perspectiva copilului. Astfel se vede pe sine însuşi, ca şi cum n-ar fi fost un copil oarecare. Este mândru de el însuşi, deşi între timp este umilit. Observă că există în el ceva excepţional, care l-a făcut capabil să transforme în avantajul său umilirea.
Iar acum, care este amintirea reală? Cea care este dureroasă când ne vine în minte, sau cea pe care am completat-o şi a cărei încărcătură să fie mândria? Am trişat? Nu. Doar i-am arătat bărbatului că îşi aminteşte într-un mod greşit şi incomplet. Dacă în copilărie n-ar fi simţit cea ce noi ulterior i-am încorporat în amintiri, atunci acum n-ar putea avea succes. Amintirea în creier este ca un generator de comportament. Dacă o modificăm, se schimbă şi comportamentul generat. Sau să luăm cazul femeii care într-o seară a ieşit din casă, şi a vrut să urce în maşină. Atunci atenţia ei s-a îndreptat spre un individ ce părea anxios. Noapte fiind, nu l-a văzut clar, iar atunci s-a întors amabilă spre el, crezând că vrea să o întrebe ceva. Din întâmplare, individul era un agresor din împrejurimi care ataca oamenii cu cuţitul. S-a repezit la femeie, care s-a apărat şi a început să strige. Bărbatul a reuşit doar să o taie pe faţă, după care ivindu-se în grabă ajutoarele din casă, a fugit. Experienţa a fost o traumă ce o putea marca pe viaţă. Dar numai dacă o trăieşte cu atâta groază, încât se cutremură la gândul repetării ei, şi îşi imaginează din nou ce s-ar fi întâmplat dacă agresorul ar fi ucis.
Există şi un alt mod de a privi situaţia. Această femeie a avut un comportament eroic, n-a căzut în panică, ci s-a luptat şi a scăpat. Să schimbăm amintirea cu fond victimizator, cu amintirea femeii curajoase şi capabile de luptă, şi în mod uimitor amintirea capătă un substrat pozitiv. Substratul amintirii nu mai este: ”Dumnezeule, câte se pot întâmpla într-un oraş mare!”, dar: ”cu mine nu se poate înţâmpla orice, căci eu mă apăr”.
Sensul vieţii sunt eu
Categoric este posibil ca amintirile să fie suprascrise. Nu este o deformare, ci evaluarea amintirii, aprofundarea ei, completarea ei cu fragmente care dintr-un oarecare motiv n-au fost depozitate în memorie. Cel mai frecvent motiv, este că eram încă imaturi în cea ce priveşte înţelegerea completă a întâmplărilor din viaţa noastră. Dacă ne ajustăm amintirile, semnificaţia lor se poate schimba de la rădăcină. I-am întrebat pe studenţii de la Medicină despre amintirile lor negative. Unul din ei mi-a spus că atunci când era mai tânăr, a fost grav bolnav, şi n-a văzut partea folositoare. L-am întrebat ce a învăţat din asta, pentru ce poate fi recunoscător bolii? Treptat, şi-a dat seama că fiind grav bolnav, a realizat cum e să fii bolnav şi vulnerabil, cum pe baza propriei experienţe i s-au schimbat viziunile despre vindecare. Cel mai probabil va fi un medic mult mai bun. De acum îşi va aminti de boala sa, ca pe o experienţă care i-a făcut viaţa mai completă.
Niciodată nu rescriem trecutul, căci trecutul nu există. Trecutul este interpretarea propriei poveşti de viaţă. Evidenţiem anumite evenimente presupus decisive, uitându-le pe altele. Dar această imagine incompletă, este aici şi acum în mintea noastră, amintirile trecutului fiind doar ilustraţii a cea ce credem despre noi înşine. Ratat sau învingător. Din acelaşi ”stoc de amintiri”, se pot obţine ambele. Unii îşi amintesc mereu de momentele când au avut probleme. Alţii îşi amintesc de momentele când acestea s-au rezolvat. Din aceleaşi evenimente, se pot extrage un şir de eşecuri, sau o poveste de succes.
Trecutul, ca explicaţie a cea ce suntem, nu este ceva bătut în cuie. Trecutul, doar prin efectul imprimat asupra noastră, există aici şi acum în comportamentul nostru, în gândurile şi amintirile noastre.
„Trecutul” poate fi folosit în diverse moduri. Prin intermediul lui ne putem pedepsi pe noi înşine, putem deduce cât suntem noi de năpăstuiţi. Dar ”trecutul” ascunde multe revelaţii despre noi înşine. Poate să existe şi un scop pozitiv al ”trecutului”, al suferinţelor. Dacă înţelegem aceasta, cu acelaşi ”trecut” putem deveni alţi oameni. Dar pentru asta trebuie să înţelegem că nu există trecut, doar prezentul. Suntem aşa cum suntem, şi este o problemă de decizie să fim altfel. Dar este chiar atât de simplu? Ce ne opreşte să trecem peste propria umbră?
Dar anxietatea?
Într-adevăr. Creierul nostru a învăţat, şi noi am învăţat cum să fim anxioşi. ”Trecutul” ne-a învăţat că nu suntem ”destul de..”, că suntem slabi, proşti, urâţi, etc. Nu este bine, dar comod. Dar dacă vrem să ne îndepărtăm de propriile ”observaţii”, îndată ne dăm bătuţi şi începem să fim anxioşi. Dacă aşa decidem, aşa facem, în prezenţa a cea ce ne provoca mereu frică, ne cuprinde anxietatea. Unei fete îi este teamă să scrie orice. În sufletul ei este scris cu litere mari că nu poate compune nimic. Ar putea, dar nu îndrăzneşte. Începe să se simtă anxioasă la fiecare cuvânt scris. Un bărbat nu poate vorbi la conferinţă, pentru că-şi aminteşte că ”mereu a eşuat”. Dacă nu scriu, dacă nu ma evidenţiez, dacă evit provocările atunci evit anxietatea. Dar odată cu asta evit şi viaţa mai bună pe care aş putea s-o trăiesc. Motivul pentru care este atât de dificil să se schimbe omul, este că sunt anxietăţi din prezent, nu din trecut. Dacă putem să ne stăpânim anxietăţile, atunci putem să ne schimbăm. Dacă ocolirea anxietăţilor va fi rostul nostru în viaţă, atunci cu adevărat ”ne conduce trecutul”. Ne împăcăm cu acest trecut păgubos. Dar în schimb putem pune vina pe trecut pentru situaţia vieţii noastre.
Data viitoare, într-un viitor ambiguu, să vorbim despre viitor…