Portarul Gorovei sau beţia puterii

ARTICOLE RECOMANDATE

• Interviu exclusiv acordat profesorului Rafael Petroff, de către fondatorul partidului “Clopotul de aur al Adevărului”, preşedintele Broneslav Colosenco

AUTOR: Ion Băieşu

Gorovei nu apucase (mânat de vâltorile vieţii) să înveţe o meserie la timpul potrivit. Făcuse de toate şi mai nimic, adică treburi pasagere şi manuale. Abia pe la vreo treizeci şi ceva de ani s-a decis să-şi aleagă o profesie definitivă, dar opţiunea se dovedi anevoioasă, fiecare meserie având avantajele şi dezavantajele ei. Geamgiu? Meserie curată, frumoasă, dar oricând te poţi tăia într-o sticlă. Ceasornicar? O muncă migăloasă, obositoare pentru ochi. Plus că, acum, de când cu ceasurile electronice, trebuie să fii inginer ca să înţelegi ceva. Vopsitor? Toată ziua mânjit. Instalator? Un văr de-al treilea şi-a fracturat un deget cu cheia franceză şi-a rămas invalid. Tinichigiu? Mult zgomot. Şofer? N-ai voie să bei o bere, un şpriţ, ce viaţă mai e asta? Din cauza atâtor întrebări, Gorovei s-a trezit într-o bună zi că a dat în astenie nervoasă. S-a interesat ce muncă s-ar potrivi pentru o boală ca asta şi cineva i-a recomandat să se facă paznic sau portar. Paznicii fiind cu precădere destinaţi activităţilor nocturne, Gorovei a optat pentru funcţia de portar. Îmbrăcat într-o uniformă elegantă, cu o caschetă bine garnisită cu ceaprazuri pe cap, el şedea proţăpit în poarta instituţiei şi nu făcea altceva decât să ceară legitimaţiile sau bonurile de intrare persoanelor care treceau pragul, era respectat, i se acorda o atenţie măgulitoare. Unii chiar îl salutau, alţii îi zâmbeau şi chiar dădeau mâna cu el. „Asta zic şi eu meserie — îşi zicea Gorovei, fericit — nu te plouă, nu te ninge, leafa merge, cum de nu mi-a venit ideea mai demult?!” Într-o zi, se întâmplă ceva cu totul ciudat în viaţa lui. Un cetăţean oarecare îl întrebase dacă poate merge să discute o problemă cu inspectorul Popescu. Privindu-l pe individul respectiv, Gorovei descoperi că acesta avea o figură antipatică, un anumit fel de a vorbi şi de a privi care îl enerva.

— Nu, a răspuns el, hotărât. Nu se poate merge la inspectorul Popescu.
— De ce? a întrebat solicitantul.
— Pentru că nu se poate.

Individul a plecat, iar Gorovei a intrat în gheretă şi s-a privit în oglindă. Ceva se schimbase pe figura lui, nu ştia exact ce, dar, oricum, se simţea alt om. Privindu-se şi mai atent, mintea lui se lumină brusc : era un om care avea putere. O putere deplină asupra altor oameni. De el depindea dacă un solicitant putea intra sau nu în instituţie, el era prima verigă, cea hotărâtoare. Ce folos că ai o relaţie la şeful serviciului personal dacă nu poţi ajunge până la el? Gorovei îţi putea răspunde : „azi nu primeşte„. Sau : „Are şedinţă„. Venea cineva şi zicea : „Merg la tovarăşul director, sunt aşteptat„. „Imposibil, minţea Gorovei, scobindu-se între dinţi. A plecat acum cinci minute la policlinică„. Şi persoana pleca nedumerită. Uimit cu câtă uşurinţă putea schimba cursul treburilor după placul şi fantezia lui, şi că instituţia ajunsese, practic, la degetul lui mic, Gorovei se decise să meargă cu experimentul mai departe şi, într-o dimineaţă, nu lăsă două dactilografe să intre în instituţie pe motiv că aveau legitimaţiile de servici pătate cu cerneală. Acestea au făcut scandal, dar el a rămas neclintit pe poziţie. Nici pe proiectantul Dincă nu l-a lăsat să intre deoarece îşi uitase legitimaţia acasă, deşi acesta încercase să-l momească cu câteva ţigări străine. Ca să nu mai lungim povestea, beţia puterii i se urcase într-atâta la cap portarului Gorovei, încât, într-o zi, l-a oprit pe însuşi directorul instituţiei, spre a verifica dacă există cineva care poate trece peste voinţa lui.

— Legitimaţia dumneavoastră, vă rog. Directorul i-a arătat-o, amuzat.
— Nu puteţi intra, a zis, sobru, Gorovei. Fotografia nu corespunde. Aici mustaţa e în furculiţă, pe când acum o aveţi pe oală.
— Şi? a întrebat directorul. Nu pot să intru?
— Nu. Dacă nu vreau eu, nu!

Toată instituţia a râs de s-a prăpădit, directorul a povestit istoria chiar şi ministrului adjunct, care a râs şi el copios, dar şeful serviciului administrativ era un tip lipsit de simţul umorului, drept pentru care l-a dus pe Gorovei la spitalul de boli nervoase pentru un consult. Medicii l-au reţinut acolo ca să-l observe şi să-l studieze.

Peste o săptămână, directorul, om de suflet, s-a interesat de soarta portarului, întrebând-o pe soţia acestuia dacă are veşti despre el. Aceasta a răspuns că a încercat să-l viziteze de câteva ori, dar că portarul n-a lăsat-o să intre. Cum e posibil? s-a mirat directorul, cine era acest portar inuman? Gorovei, i-a răspuns aceasta. Se făcuse portar voluntar şi devenise teroarea vizitatorilor.

Există vreo morală în toată povestea asta? Probabil că da, dar eu nu sunt în stare s-o descopăr. Descurcaţi-vă singuri.

beţia; putere; Ion Băieşu, morală