Şi vrăbiile visează uneori… – Ion Băieşu

ARTICOLE RECOMANDATE

• Peştişorul de aur – Ion Băieşu

AUTOR: Ion Băieşu

— Moţule, şopti Suzi, somnoroasă, afundată în perne, te rog pregăteşte-mi piscina. Vreau să zac două ore şi un sfert în spumă imaculată şi în miros de brad.

Moţul sforăie alături pe ambele nări. Suzi îl scutură de umărul drept, gras şi păros, ca pe un pom încărcat cu fructe. Nimic.

— Moţule, scoală-te, te rog, e aproape douăşpe. Fă-mi cafeaua.

Moţul nu este un moţ, adică cea ce se cheamă un locuitor din Ţara Moţilor, el este născut la Buhuşi şi arată ca atare, adică destul de prăpădit şi decrepit, chel, buhăit, cu faţa împânzită de vinişoare roşii, semne nefaste ale alcoolului şi tutunului. Suzi îi spune aşa pentru că, pe vremuri, când era tânăr şi avea păr, purta un moţ in vârful capului, cea ce îl făcea cât de cât simpatic.
Moţul continuă să doarmă buştean, cea ce o obligă pe Suzi să se dea jos din pat, să-şi pună nişte papuci jerpeliţi în picioare şi să se ducă în bucătărie pentru a-şi pregăti singură cafeaua. În bucătărie e o mizerie fără margini : grămezi de gunoi şi resturi de mâncare, farfurii, furculiţe şi cuţite nespălate, gândaci negri şi roiuri de muşte agresive. Suzi calcă printre gunoaie şi gândaci, indiferentă, cu ochii pe jumătate închişi. Îşi pune cafeaua la fiert şi aşteaptă să dea în clocot.

— Nepreţuito, urlă Moţul din dormitor, dacă tot eşti în picioare, fă-mi şi mie una!

Nepreţuita nu răspunde, dar mai pune o ceaşcă de apă la fiert, plus o linguriţă de cafea. Între timp, Moţul s-a sculat şi a intrat în baie. Şi aici mizeria e aproape desăvârşită. Cada e spartă şi inutilizabilă, oglinda la fel, pereţii afumaţi şi coşcoviţi. Piscina de care vorbea Suzi nu e de fapt, decât o albie de tablă zincată în care se spală turnându-şi unul altuia apă caldă dintr-un cofer. Dealtfel, întregul apartament aşteaptă să fie zugrăvit de cinşpe ani, parchetul e negru, lustrele sparte.
Suzi aduce cafelele în dormitor. Se întinde pe pat şi soarbe din ceaşcă cu voluptate. Doamne, ce s-ar fi făcut ea dacă nu ar fi existat cafeaua pe lume, cum s-ar fi pus pe picioare în fiecare dimineată? Moţul vine şi el din baie oarecum înviorat, şi-a dat cu puţină apă pe faţă, şi-a pus halatul.

— Mi-ai răcit cafeaua? întreabă el.
— Da. Poţi s-o bei.

Moţul se duce la fereastră ca să-şi clătească privirea cu peisajul străzii.

— Uite, zice el, fără reproş, madam Maria, de vizavi, s-a întors cu două sacoşe pline cu gogoşari.
— Dacă te-ai fi dus şi tu la piaţă de la ora şase, ai fi adus gogoşari şi gogonele. Dar ţie îţi place să dormi până la prânz.
— Şi ţie la fel.
— Da, şi mie la fel.

Suzi e cooperatoare la domiciliu, adică are contract cu o cooperativă care produce nasturi şi agrafe de plastic. Primeşte materia primă, lucrează acasă respectivele produse, le predă şi primeşte suma ce i se cuvine. Cât lucrează, atât câştigă. Din păcate, lucrează destul de puţin şi primeşte destul de puţin.
Moţul este ghid la ONT în anotimpurile turistice, adică vara şi iarna. Primăvara şi toamna nu lucrează. Câştigul lui, deci, este şi el destul de limitat. Ar putea să lucreze tot anul, dar nu se simte capabil. Se multumeşte cu strictul necesar : o pâine, două sticle de lapte, două sute de parizer şi cafea. În majoritatea timpului el ascultă posturi de radio străine, iar ea citeşte romane poliţiste franţuzeşti. Uneori, stau de vorbă ceasuri întregi despre te miri ce, folosind aproape întotdeauna un ton melancolic. Copii nu au pentru că nu pot suporta copiii. Când copiii vecinilor fac gălăgie în curtea interioară, Moţul urlă la ei până răguşeşte : „Derbedeilor, sceleraţilor, ţiganilor, mitocanilor, împuţiţilor !”. I-ar strânge de gât, i-ar ucide fără milă, odată l-a bătut crâncen pe unul dintre ei, dar apoi a fost nevoit să stea închis în casă aproape o lună de frica părinţilor victimei, care erau hotărâţi să-l cotonogească.

— Te duci să iei lapte şi pâine, iubitule? întreabă ea.
— Nu, iubito. Azi te duci tu, eu am fost ieri.
— Nu mă duc.
— Foarte bine, nu te duce. O să răbdăm de foame.

Nu e prima oară când nici unul dintre ei nu vrea să se ducă după cumpărături, fiind apoi nevoiţi să rabde de foame. Voluptatea mizeriei le-a intrat în obişnuinţă. Sigur că nu e plăcut să trăieşti cu o cafea şi o bucată de pâine uscată, dar dulceata lenevirii în pat nu se poate asemăna cu nimic altceva, nici măcar cu mierea de albine. Ea a fost obişnuită de mică să primească mâncarea la pat, iar el a fost crescut de două mătuşi care l-au râzgâiat până la 30 de ani, dându-i totul de-a gata.

— Dragul meu, spune Suzi, sorbind ultima gură de cafea, azi-noapte am visat că primisem din partea ta cadou o mobilă „Louis Quinze” splendidă. Absolut splendidă.
— Trebuia să duci visul până la capăt, adică să mă visezi şi pe mine Louis Quinze.
— Altă dată m-am visat trăind pe vremea faraonilor. Se făcea că eram Nefertiti şi că mă căsătorisem cu ginerele meu, cu fostul soţ al fiicei mele. Pe atunci incestul nu era repudiat. Cleopatra făcea baie în lapte de iapă, de aceea arăta atât de splendid, încât se dădeau în vânt împăraţii după ea. Dacă m-aş fi născut cu câteva mii de ani în urmă… Sau măcar cu câteva sute de ani… Mi-ar fi plăcut să fiu amanta unui artist celebru : Liszt, Mozart, Paganini, Rembrandt, Villon sau chiar Balzac, care era mai gras şi mai dizgraţios decât tine, dar care era atât de tandru în dragoste. Doamne! ce scrisori dumnezeieşti i-a scris acelei contese poloneze sau rusoaice! Mi-a fost dat să mă nasc în secolul douăzeci, ca să te întâlnesc pe tine şi să trăim în mizerie, scuză-mă că ţi-o spun, nu-ţi fac nici un reproş, nici ţie nu-ţi place să munceşti, nici mie. Dar mi-ar fi plăcut să trăiesc în lux, să mă fi dus în fiecare vară pe Coasta de Azur, să mă scald în cea mai albastră apă din lume, să joc la ruleta din Monte-Carlo, din Montreux sau Cannes.
— Montreux e în Elvetia, nu e pe Coasta de Azur.
— Ştiu. Tu mă duci în fiecare vară zece zile în comuna 2 Mai la un ţăran turc, cu casa plină de muşte şi cu closet în fundul curţii. La teatru de când n-am mai fost? Oho, din tinereţe! În schimb, mă trimiti la coadă la lapte, la coadă la ouă si la coadă la spanac. Cu cultura şi cu sensibilitatea mea, am ajuns să fac cumpărături. Mi-ar fi plăcut să am pe mână un rege bătrân şi libidinos, să-l înşel cu un prinţ tânăr şi gelos, să vând secrete de stat vecinilor duşmani şi să fiu arsă pe rug. Ce subiect de roman şi de seriale aş fi ajuns! De ce nu ai şi tu un pic de vocaţie literară ca să scrii măcar câteva pagini despre trista mea viată, fără trecut şi fără perspectivă?

Motul fumează o ţigară şi se gândeşte aiurea, îl interesează pe el ce spune nevastă-sa cât negrul sub unghie. Totuşi, nu trebuie să-i dea impresia că o ignoră, ea trebuie să creadă că el o ia în serios, cine ştie, poate până la urmă se duce să cumpere pâine şi lapte.

— Da’ ce crezi, că eu nu m-am visat adeseori rege, împărat, şah sau faraon? Mi-ar fi plăcut să fiu stăpân al unei ţări şi să fiu propulsat de o femeie superbă şi ambiţioasă. Tu de ce nu mi-ai dat un imbold în viată? De ce nu m-ai împins pe scara socială ca să fac carieră? Dacă erai o Vidră sau o Iosefină nu mă lăsai să dorm pânâ la zece şi jumătate, mă sculai la şase dimineaţa şi mă trimiteai să-mi termin studiile, să muncesc, să mă zbat, să capăt o funcţie. Inteligent şi cult sunt — te-ai convins, sper — puteam să ajung ministru. Cunosc două limbi la perfecţie, pot recita din Goethe ore întregi, dar cui foloseşte? M-am produs odată la casa de cultură a sectorului. Nu mă ascultau decât două babe şi tu, restul erau în aşteptarea filmului. Ce film era?
— Cavalerul Pardaillan.
— E posibil să fim lăsaţi în mizerie şi umilinţă două persoane intelectuale care ar putea fi atât de utile societătii?
— Dar nu societatea ne lasă în mizerie. Societatea a fost destul de drăguţă cu noi. Magazinele sunt chiar la parterul bloeului. Acolo avem pâinea, laptele, mezelurile. Fără să muncim aproape doloc, avem strictul necesar.
Moţul se enervează cu adevăral.
— Dar asta îmi trebuie mie? Strictul necesar?! Strictul necesar îl au animalele, care trăiesc de azi pe mâine. Eu vreau să trăiesc fără să am grija strictului necesar, vreau un valet care să mă servească la pat, un bucătar şi un portar.
— Avem portar la bloc.
— Vreau portarul meu personal! Să-mi aducă ziarul la pat şi să mă anunţe când mă caută cineva.
— N-avea nici o grijă, vei fi anunţat chiar azi că a sosit tipul cu lumina. Ai cu ce plăti lumina?!
— De ce să plătesc eu lumina? Toate angaralele ar trebui să mi le plătească administratorul meu personal. Aş avea dreptul şi la un frizer, iar tu ai putea avea o coafeză şi o cameristă.
— Dragul meu, ca să am o cameristă, trebuie, mai întâi, să am o cameră a mea. Te rog nu mă enerva, nu spune lucruri nerealiste!
— Draga mea, nu te enerva, pentru că eu nu mă enervez. Când spun că meriţi o cameristă, înseamnă că mă refer implicit, şi la o cameră a ta. Aşa cum cred că aş avea şi eu dreptul la un birou al meu, o cameră spaţioasă, luminoasă, împodobită cu multe plante ornamentale, unde să meditez şi să-mi însemnez anumite gânduri mai mult sau mai puţin disparate. Îmi trebuie, de asemenea, o curte spaţioasă, cu alei bine îngrijite, pe care să-mi fac cele trei plimbări zilnice, ascultând cîntecul privighetorilor. Suzi începe să plîngă, brusc, cu sughiţuri.
— Dar eu n-aş avea dreptul la o seră?! Ştii cât iubesc florile, cum îmi ud muşcata din fereastră aproape zilnic şi cât îmi doresc nişte trandafiri japonezi şi nişte cactuşi. Şi ştii ce-aş mai vrea? Să-mi dai voie să mă plimb prin grădina ta călare pe un ponei. Fireşte, nu la orele când îţi faci tu plimbările. Îmi dai voie?
— Bineînţeles, răspunde Moţul, îngândurat. Ştii la ce mă gândesc? Mă gândesc că un pic de călărie nu mi-ar strica nici mie, mai ales la sciatică, m-ar obliga să-mi ţin şira spinării dreaptă. Dar mă întreb unde am putea construi grajdurile.
— În fundul grădinii.
— Asta presupune, draga mea, ca grădina să fie destul de mare pentru a nu simţi mirosul. În plus, ne trebuie un grăjdar.
— Da, o să angajăm un grăjdar. Dar şi un grădinar.
— Grăjdarul ar putea face şi treburile grădinăritului.
— Cum poţi să spui o asemenea prostie? Grăjdăritul şi grădinăritul sunt profesii cu totul şi cu totul diferite.
— Dar crezi că am putea avea o piscină în aer liber? Înotul m-ar întineri cu zece ani.
— Da, avem nevoie neapărat de o piscină. O piscină din marmoră albastră. Am citit într-o revistă despre ultimul răcnet în materie la americani : o instalaţie japoneză numită geakuzi, care încălzeşte apa şi face valuri care te masează. Actriţele de la Hollywood n-au pic de burtă. Fă şi tu rost de o instalaţie geakuzi.
— Acum, zău că eşti absurdă! De unde vrei să fac rost de geakuzi?
— Te priveşte! Vreau geakuzi! urlă Suzi, isterică. Vreau geakuzi!

În aceeaşi clipă, cineva sună la uşă. Moţul merge în vârful picioarelor şi se uită pe vizor, după care se întoarce tot în vârful picioarelor.

— Mai încet, dragă, nu ţipa! A venit administratorul după întreţinere.

Suzi îşi bagă singură pumnul în gură şi geme, înfundat :

— Vreau geakuzi !

visează; existenţă; visare