suplimente, shop, magazin, GetFit

Tratamentul bolilor critice cu doze crescute (megadoze) de vitamina C

megadoze, vitamina C

ARTICOLE RECOMANDATE

AUTOR: M.D. Henryk Isager

vitamina C; boli critice; boli infecţioase; stres; hepatită; poliomielită

Un domeniu inacceptabil pentru cercetare

Pe la jumătatea secolului 18, s-a descoperit că sucul proaspăt de lămâie putea vindeca scorbutul. La sfârşitul anilor 1920, Szent-Györgyi a sintetizat ingredientul activ principal, acidul ascorbic sau vitamina C. Szent-Györgyi a atribuit vitaminei C o semnificaţie crucială pentru metabolismul energetic – menţinerea unui flux de electroni – al întregului organism. Această vitamină este un antioxidant, despre care se spune că face parte din apărarea organismului împotriva efectelor distructive ale aşa zişilor radicali liberi. Radicalii liberi sunt formaţi prin schimbul de electroni care are loc în timpul metabolismului oxidativ, mai înâi de toate în generatorul energetic al celulei, mitocondria.1 În aceeaşi măsură în care este importantă ca antioxidant, vitamina C are un rol în formarea matricei intercelulare din toate ţesuturile, dar şi în producţia hormonilor de către glandele suprarenale.

Cele mai multe mamifere pot sintetiza vitamina C, şi sunt capabile să crească producţia de câteva ori mai mult, în conformitate cu necesarul care ar putea rezulta în asociere cu un răspuns inflamator acut, provocat de exemplu de o infecţie, un efect toxic sau o traumă.2 În orice caz, la fel ca celelalte primate sau porcii de Guineea, oamenilor le lipseşte o anumită enzimă necesară pentru sinteza vitaminei C, şi sunt prin urmare dependenţi de aportul extern, prin propria dietă. Acest „defect genetic” determină un risc pentru deficit, care se manifestă îndeosebi când bolile grave, acute sau cronice, cresc acest necesar.

Scorbutul ar putea fi perceput ca stadiul final al unei condiţii a deficitului de vitamină C, cu o stare generală grav afectată şi hemoragii cutanate (de dimensiunea unei gămalii de ac, şi aplatizate în jurul foliculilor piloşi), şi în cele din urmă cu hemoragie în organele interne (de ex. glandele suprarenale). Simptomele reflectă într-o mare măsură formarea defectuoasă a ţesutului conjunctiv (colagenul).3

Pe această bază, ar fi fost de aşteptat ca de la descoperirea sa, vitamina C să fi fost un subiect fierbinte pentru cercetare, în special legat de condiţiile medicale acute. În orice caz, nu s-a întâmplat acest lucru. Mai degrabă există impresia că a fost evitat.

Cercetări semnificative asupra vitaminei C au început în ultimii ani la Universitatea din Copenhaga. Tipic, cercetarea în acest distinct domeniu uman-biologic, a fost axată pe latura veterinară a domeniului bioştiinţific, simbolic distanţată de cele recunoscute ale medicinei umane şi farmacologiei. În orice caz, în practică proiectele au un obiectiv medical uman evident. Acesta include o evaluare lucidă asupra a cât de puţin cunoaştem de fapt asupra eventualelor beneficii ale suplimentelor de vitamina C, mai ales pentru subgrupurile îndeosebi vulnerabile.4 A fost derulat de asemeni un studiu care a avut în vedere definirea unui subgrup vulnerabil – femeile însărcinate cu deficit de vitamina C care afectează simultan şi copilul, atât în perioada sarcinii, cât şi a alăptării. Un studiu pe porci de Guineea a demonstrat provizoriu cum chiar şi deficitul moderat de vitamina C în timpul perioadei critice imediat după naştere, are consecinţe drastice pentru dezvoltarea creierului – un rezultat cu relevanţă umană semnificativă.5 Un alt grup vulnerabil sunt fumătorii.6

Urmează o privire în trecut asupra istoricului vitaminei C, centrată pe necesarul crescut în cazul stărilor infecţioase acute şi stărilor toxice, precum şi al cancerului.

Trialuri in vitro au evidenţiat în 1930 că vitamina C ar putea inactiva virusul poliomielitei. Tratamentul poliomielitei la oameni a fost lansat la sfârşitul anilor 1940 de către Frederick Klenner, care era la acea vreme medic practicant în North Carolina. Doze de 1 şi 2 grame pentru copii sub şi peste 4 ani, au fost administrate ca injecţii intramusculare sau intravenoase, şi erau repetate după două ore dacă febra nu ceda. Într-un grup de 60 de pacienţi cu poliomielită, toţi erau complet vindecaţi după 72 de ore pe acest regim, deşi doi au resimţit o recurenţă a simptomelor care a dispărut după ce tratamentul a fost reluat.7 După care Klenner a hotărât să extindă tratamentul cu alte 48 de ore. Experienţele sale ulterioare, care au inclus de asemeni pacienţi adulţi cu poliomielită şi un copil cu paralizie flască a ambelor picioare, au confirmat că tratamentul cu vitamina C administrat injectabil şi în doze suficiente, a avut drept rezultat o vindecare rapidă şi totală. Problema cu tratamentul este că pacienţii nu trebuie să fie subdozaţi. Klenner a dozat pacienţii individual – a crescut doza atâta timp cât răspunsul clinic era nesatisfăcător, şi a continuat să facă acest lucru până când recuperarea era completă.

Klenner şi alţii au obţinut rezultate similare bune tratând cu vitamina C hepatita virală acută, chiar şi când erau semne iniţiale de modificări hepatice cronice, însă acest lucru depinde de asemeni şi de administrarea intravenoasă a tratamentului, şi în doze suficiente (500 – 700 mg/kg-corp şi în intervale de 8 până la 12 ore). Rezultate satisfăcătoare sub forma regresiei complete şi rapide a simptomelor, au fost de asemeni observate prin tratamentul cu vitamina C al altor infecţii virale precum pojarul, oreionul (de asemeni la adulţi), infecţiei cu virus herpes, varicelă şi zona zoster, gripă şi meningită virală.

Klenner a folosit vitamina C cu efect remarcabil asupra infecţiilor bacteriene, precum difteria, tetanosul, şi împotriva infecţiei cu Shigella şi Pseudomonas.

vitamina C, tamponata, acid ascorbic

Boala meningococică cu hemoragie cutanată (meningită şi/sau septicemie), încă este o condiţie care pune viaţa în pericol, şi prin urmare provoacă teamă. Asta se întâmplă fiindcă o toxină bacteriană care nu este imediat afectată de tratamentul cu antibiotice, are un rol major în dezvoltarea bolii. La începutul unei epidemii meningococice care a provocat decese printre copii, un comentariu de la un generalist practicant poate fi găsit în New Zealand Medical Journal din 2004.8 Atrage atenţia asupra unei coincidenţe izbitoare între simptomele intoxicării sângelui (septicemie) cu meningococ, şi scorbutul hemoragic acut. De asemeni subliniază că niveluri scăzute de acid ascorbic au fost observate în lichidul spinal al pacienţilor cu meningită, iar cazurile mortale erau mai multe printre cei care aveau cele mai scăzute concentraţii. Acestea nu erau noutăţi în 2004, dar nu este ceva care medicii din spitale responsabili pentru tratamentul bolii meningococice, au fost capabili să abordeze cu seriozitate, chiar dacă vitamina C este complet netoxică, chiar şi în megadoze.

Un studiu într-o secţie de chirurgie cu terapie intensivă, asupra pacienţilor care au fost internaţi cu traume severe şi infecţii, au relevat valori serice în general scăzute. Când vitamina C a fost asigurată intravenos, valorile au revenit deîndată la normal, în timp ce au rămas scăzute pe o perioadă de observaţie de 3 săptămâni, pentru cei care nu au fost trataţi cu vitamina C. În grupul tratat (în care a fost de asemeni administrată vitamina E), frecvenţa temutelor complicaţii ale insuficienţei multiorgan, a fost clar redusă (riscul relativ 0.43), în comparaţie cu un grup martor.9

Capacitatea remarcabilă a vitaminei C de a neutraliza un spectru larg de substanţe toxice, ar trebui menţionată pe scurt aici. Klenner a raportat efectul spectaculos al unei infuzii de vitamina C in cazurile de intoxicaţie cu monoxid de carbon şi muşcătură de şarpe.

Ulterior s-a confirmat că vitamina C are un efect de antidot pentru o serie de toxine de mediu. Capacitatea de a neutraliza toxinele bacteriene, ar putea avea un rol semnificativ pentru efectul vitaminei C asupra câtorva infecţii menţionate anterior. Vitamina C pare a avea importanţă pentru rezistenţa la radioactivitate.10

Necesarul de vitamina C este de asemeni crescut la pacienţii canceroşi, iar în anii 1970, presupunerea unei legături între deficitul de vitamina C, şi rezistenţa scăzută la creşterea invazivă a tumorilor, a condus către trialuri de tratament al cancerului, adeseori cu rezultate satisfăcătoare în cazuri individuale.

Un trial în care 100 de pacienţi cu cancer terminal au fost trataţi cu vitamina C (10 grame zilnic, intravenos în prima săptămână, iar ulterior oral), şi comparaţi cu de 10 ori mai mulţi martori corelaţi istoric cu fiecare pacient, a evidenţiat clar supravieţuire mai ridicată la cei care au fost trataţi cu vitamina C. Pentru majoritatea, perioada de supravieţuire a fost extinsă de 3 ori, însă aproape 7% din cei trataţi au experimentat o extindere a perioadei de supravieţuire de 22 de ori mai ridicată decât a celor care nu au fost trataţi. Cu alte cuvinte, nu mai erau într-o stare terminală.11

În deceniile care au urmat, tratamentul cu vitamina C al cancerului metastazat, a devenit practică standardizată în cercurile medicale neortodoxe. Un declin al cancerului a fost observat în multe cazuri asociate cu acest tratament, chiar şi la pacienţii canceroşi foarte slăbiţi, care „au fost abandonaţi de către sistem”. Experienţa a condus la concluzia că un tratament eficient este condiţionat de vitamina C administrată intravenos, şi în doze de cel puţin 10-50 grame pe doză, dacă se urmăreşte obţinerea concentraţiilor suficiente în ţesuturi; dozele de 150 de grame pe 24 de ore pot fi tolerate fără probleme.

Două studii controlate derulate la Clinica Mayo folosind metoda dublu-orb, în care vitamina C a fost administrată exclusiv oral (cea ce înseamnă că nivelul tisular optim nu a fost obţinut), au obţinut rezultate negative.12

Studii mai recente asupra efectelor tratamentului cu vitamina C în doze ridicate asupra celulelor canceroase, arată că formarea peroxidului de hidrogen (H2O2) are o importanţă crucială. Acelaşi mecanism potenţat de administrarea simultană a unui alt antioxidant, acidul lipoic, pare a fi de asemeni semnificativă pentru efectul vitaminei C asupra patogenilor microbieni.13

Se conturează imaginea unui factor, acidul ascorbic sau altfel spus vitamina C, necesar pentru producţia energiei în toate celulele, şi pentru sinteza ţesutului conjunctiv şi producţia hormonală. Necesarul acestui factor creşte vizibil când organismul trebuie să stabilească consumul energetic în situaţiile stresante care apar când diverşi factori îi ameninţă integritatea. Aceştia ar putea fi microorganismele invadatoare, celulele canceroase, toxinele de mediu, sau radioactivitatea. Alţi factori de stres ar putea cauza de asemeni necesităţi energetice crescute. Atâta timp cât producţia energiei este necesară pentru funcţiile de apărare, efectul distructiv rămâne o posibilitate ascunsă. Când producţia nu mai face faţă, această posibilitate devine o realitate.

eliberare prelungita

Apoi există circumstanţa excepţională că în cursul evoluţiei, oamenii (spre deosebire de celelalte mamifere) au pierdut capacitatea de a produce ei înşişi acest factor, şi trebuie să îl obţină din exterior, prin alimentaţie. În măsura în care necesarul s-ar putea multiplica într-un asemenea grad încât să nu mai poată fi asigurat prin dietă, pare că lipsa capacităţii de a produce vitamina C, oferă oamenilor o vulnerabilitate specifică pentru microorganismele cauzatoare de boli, compuşi chimici carcinogeni şi diverse alte influenţe toxice, şi probabil de asemeni o vulnerabilitate pentru alţi factori de stres.

Rezultatele promiţătoare ale unei corecţii depline a deficitului de vitamina C, atât pentru bolile infecţioase grave, cât şi cancer (care poate fi obţinută doar prin administrare intravenoasă), au fost disponibile timp de mulţi ani, fără ca structurile medicale standardizate să le acorde atenţie. Dimpotrivă, pare a fi un mecanism evaziv. Acesta are probabil câteva rădăcini. Le voi preciza deîndată pe cele care le-am observat.

Percepţia infecţiilor care pun viaţa în pericol, respectiv cancerul, ca rezultat al unei interacţiuni defectuoase cu natura, şi nu în primul rând ca un atac extern care trebuie combătut şi preferabil anihilat, este străină culturii medicale eurocentrice. Tratamentul cu vitamina C nu este foarte eroic, chiar şi când este administrat intravenos. Nu este toxic, costă foarte puţin, şi poate fi administrat de orice doctor sau asistent, aproape oriunde, fără probleme majore. Nu depinde de niciun diagnostic rafinat şi funcţionează pentru un spectru larg de condiţii. Consider că doar aceste circumstanţe au făcut şi încă mai fac tratamentul suspect, „alternativ”, şi prin urmare îl exclud.

Klenner şi-a prezentat rezultatele la o conferinţă anuală a Asociaţiei Medicale Americane (AMA) în 1949, în mijlocul unei epidemii de poliomielită. Celelalte contribuţii asupra poliomielitei au venit din partea celor care erau consideraţi experţi în domeniu, şi erau în principal despre tratamentul paraliziei respiratorii, o complicaţie care nu apărea deloc printre cei 60 de pacienţi ai lui Klenner. Contribuţia sa a fost aparent trecută cu vederea – nu a fost deloc comentată. Poziţia lui Klenner în ierarhia medicală – un generalist practicant într-un district periferic – ar fi contribuit ca rezultatele sale senzaţionale să nu fie luate în seamă de către experţi. În orice caz, rezultatele sale au mers dincolo de limitele a cea ce cultura medicală percepea la acea vreme ca realitate acceptabilă. Progresele făcute de atunci, arată că aceste limite încă persistă. Din punctul meu de vedere, testarea tratamentului oferit de Klenner, ar necesita ca medicul să stea lângă patul bolnavului şi să dozeze intuitiv, ghidat de condiţia pacientului (într-o situaţie acută nu prea ar fi timp de aşteptare pentru determinarea concentraţiei serice de acid ascorbic). Ceea ce ar fi ieşit din comun şi probabil ar depăşi limitele pentru un medic care a fost instruit conform „medicinei clinice raţionale”.

Cercetarea asupra proprietăţiilor terapeutice ale vitaminei C, a creat în parte baza pentru dezvoltarea unei percepţii a bolii şi sănătăţii, bazată în special pe modificările biochimice şi molecular-biologice în ţesuturi şi celule, şi într-o mai mică măsură pe sistemul de diagnostic medical standardizat. Tratamentul derulat pe această bază, denumit medicină ortomoleculară sau funcţională, este dirijat de medici şi terapeuţi cu formare biologică diversă.14 Percepţia că producţia defectuoasă a energiei la nivelul celulei, ar putea fi un mecanism central în multe forme ale bolii, şi că un diagnostic biochimic individual ar putea fi baza pentru un tratament eficient, este încă într-un mare dezacord cu percepţia întregului medical asupra bolii, cea ce prin sine însuşi explică de ce este considerat un tabu.15

În calitate de campion al tratamentului cu vitamina C, Thomas E. Levy a avut experienţa gândirii şi presiunii de grup între medici, mergând până la controlul tiparelor cognitive şi al comportamentului, cu deosebire în departamentele spitaliceşti cu funcţii mai înalte in ierarhia profesională medicală. A declarat: „Mai mult ca orice, aproape toţi medicii se tem de a fi ridiculizaţi de către proprii colegi. Această teamă, mai mult decât orice alt factor s-ar putea identifica, pare a înnăbuşi complet orice tentativă de gândire medicală independentă”.16

REFERINȚE

în comentarii

2 Comments

  1. Admin 19/10/2001 at 08:38 - Reply

    1) Devlin 1997, 1127; Lord and Bralley 2008, 40-41 and 515-543; Will and Dykens 2009, 12.2.

    2) Clements 2009.

    3) Levy 2002, Chapter 1.

    4) Lykkesfeldt and Poulsen 2010.

    5) Tveden-Nyborg et al. 2009.

    6) Lykkesfeldt 2006.

    7) Klenner 1949.

    8) Godfrey 2004.

    9) Nathens et al. 2002.

    10) Descrierea proprietăților antiinfecțioase ale vitaminei C, este preluată din monografia lui Levy (Levy 2002), care include referințe suplimentare celor care au fost menționate aici. O evaluare detaliată a efectului antidot al vitaminei C pentru forme multiple de intoxicație acută și cronică, este oferită deasemeni în această referință.

    11) Riordan et al. 1995; Creagan et al. 1979; Moertel et al. 1985.

    12) Cameron and Pauling 1976; Cameron, Pauling, and Leibovitz 1979.

    13) Ali 2004.

    14) Expresia „medicină funcțională” este fundamentată pe funcția biologică biochimică/moleculară. Nu trebuie confundată cu expresia „boală funcțională”, care este folosită în psihiatrie pentru etichetarea simptomelor pentru care nu a putut fi determinată nicio bază organică, și unde simptomele sunt în consecință puse pe seama funcțiilor psihosociale (cf. 2.5.5).

    15) Face trimitere către una din temele principale ale capitolului al doilea și al treilea din această carte.

    16) Levy 2002, 22-26.

  2. Diana 21/10/2017 at 16:41 - Reply

    Am mai citit undeva despre beneficiile vitaminei C in tratarea unui pacient cu cancer. Omul era in faza terminala si si-a revenit complet. Pacat ca nu suntem liberi, ca nu gandim critic si ca nu avem curajul sa actionam.

Mesajul tău...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.